Pe drumul pavat cu ghimpi (Suceava, Lidana, 2005) este cartea unui supravieþuitor al gulagului comunist. Filaret N. Toma din Stulpicanii Bucovinei, tânãr absolvent de ASE Bucureºti, este arestat în 1952 ºi, timp de 10 ani, el cunoaºte, rând pe rând, metodele diabolice ale brutelor de la Rahova, Jilava, Dej, Gherla, Aiud, Periprava etc., etc. Ideile lui Makarenko „capãtã valenþe sporite… prin punerea în aplicare a unor inginerii inimaginabile de «spãlare a creierelor» prin torturã” (316). Monºtri de sinistrã celebritate ca Nicolski, Dulgheru, Zeller sau Þurcanu, deþinutul devenit cãlãu, ascultã în extaz „horcãitul victimelor, trosnetul oaselor rupte, scrâºnitul dinþilor, ºuieratul urletelor disperãrii, toate-nvãluite în ceaþa urii ºi a nebuniei” (321).

Pedepsele, de o brutalitate dementã, sunt aplicate unor oameni absolut nevinovaþi, ca acel Gheorghe Hopincã din Capul Satului, a cãrui unicã „vinã” era aceea de a fi avut un vecin legionar. „Interogatoriul”, dacã se putea numi astfel, era de fapt o avalanºã de urlete ºi lovituri bestiale având ca unic scop asumarea unei vinovãþii imaginare. Întrebarea care se pune este: De ce? În ce scop? Cui servea demolarea fizicã ºi psihicã a unor oameni a cãror unicã vinã era aceea de a fi aparþinut elitelor, indiferent de categoria socialã, þãrani, muncitori sau intelectuali? Rãspunsul trebuie cãutat în lipsa de legitimitate a partidului comunist, impus de o putere strãinã prin fraudarea alegerilor, violenþã ºi pervertirea oricãror principii morale.

Cartea lui Filaret N. Toma este o mãrturie tulburãtoare a dramei unui întreg popor constrâns sã accepte prin intimidare domnia brutei ºi a nonvalorii. Filaret N. Toma nu face literaturã, nu este un om al condeiului. Dar este un Om puternic ºi, la 80 de ani, depune mãrturie, îndrãznind sã sfideze pe cei care, dupã zece ani de chinuri, au îndrãznit sã-l ameninþe:

„—Trebuie sã uiþi ce ai vãzut ºi prin ce ai trecut. Securitatea va fi în continuare pe urmele tale!” (435).

Omul acesta vorbeºte în numele a „sute de mii de români care n-au «bãtut palma» cu duºmanul cotropitor” (498) deschizând o paginã tragicã a istoriei „care nu se învaþã la ºcoalã”.