Patriotismul azi
Toma GRIGORIE
Noțiunea de patriotism s-a demonetizat astăzi prin mult exagerata falsă folosință. Ce este patriotismul decât instinctul matern al unui popor? se întreabă retoric și justificat Jerome K.Jerome în Gândurile unui pierde vară (Editura Litera,2002).
Chiar dacă termenul de patrie își are originea în latinescul pater, care înseamnă tată, îi putem acorda lui Jerome perfectă dreptate, el considerând corect că patriotismul e un instinct înnăscut.
Patriotismul, ca sentiment de dragoste de țară și neam, a avut o evoluție istorică sinuoasă, fiind la mare preț în perioada formării popoarelor și apoi a statelor naționale. A dobândit mai apoi treptat și un pregnant caracter de clasă. Stăpânii considerând că numai ei reprezintă țara și neamul, pe când cei de jos nu se pot ridica la înălțimea sentimentelor nobile.
În ciuda acestui eronat concept, Patriae solum omnibus carum est.(Pământul patriei este scump tuturor.), după expresia lui Cicero (In Catilinam, IV, 7). Nu altfel susțineau și ideologii socialismului și comunismului, dar cu alte interese.
Amintim aici, fără intenția de a prezenta o istorie exhaustivă a conceptului, că sentimentul patriotic era atribuit, în epoca totalitară românească, „întregului popor, generat de orânduirea socialistă, care a lichidat contradicțiile de clasă antagoniste din sânul națiunii”. Avem aici, totodată, și o mostră de limbaj de lemn, fals și propagandistic, excerptat din Dicționarul enciclopedic român, volumul III, Editura Politică, 1965.
Noțiunea ca și sentimentul patriotic, pe care s-a bătut atâta monedă calpă în totalitarism, a intrat, părând firesc, într-un con de umbră, după decembrie 1989, fiind receptat pe nedrept ca având sens peiorativ. După acea îndelungă folosință iandecvată, termenul s-a uzat fiind dificil de folosit în continuare. Dar, paradoxal, pare că și sentimentul s-a demonetizat. Cui dintre politicienii noștri bravi de azi îi mai pasă de adevăratul patriotism? Cu toate că răspunsul e clar: poate niciunuia!, ei declară fariseic și nonșalant că tot ceea ce întreprind o fac în interesul și pentru binele țării și al poporului pe care îl slujesc cu abnegație!
Unii politicieni de mucava sau de cafenea spun despre cei din tabăra opusă că nu știu nici să fure! Poate fi, cine știe, acesta e alt atribut contemporan al patriotismului? De ce să-i lași pe alții din afară să ne ia România, să ne-o înstrăineze. Mai bine ți-o apropriezi tu, că de-aia ești la putere! Și te spetești muncind în parlament și la partid! Dragostea de patrie s-a metamorfozat în dragostea de partid, de grup oligarhic și de afacerea privată confundată cu cea de stat.
Dicționarul amintit mai sus îmbina organic patriotismul socialist cu internaționalismul proletar. Poate din această cauză astăzi, deliberat sau nu, românii sunt îndemnați sau mai mult determinați să ia calea exilului, să-și caute cu obstinație altă patrie mai maternă, dacă se poate spune așa. Mai puțin mașteră! Pentru un nou internaționalism proletar!
Lăsând gluma la o parte, se pare că se iterează dictonul roman, formulat de Cicero: Ubi bene, ibi patria (Unde ți-e bine, acolo e patria) (Vezi Cicero, Tusculane disputationes).
Problema e dacă, în condițiile actuale, mai e socotită oportunistă, așa cum era considerată în epocă această libertate de căutare a noii patrii, unde să te poți afirma la valoarea ta reală și unde să-ți fie apreciate corect potențele tale intelectuale și fizice. Cred că nu și de aceea sentimentul patriotic suferă o altă treaptă evolutivă în societatrea democratică modernă.
Acum, și după aderarea la U.E., opțiunea transnaționalității este un drept câștigat. Individul poate opta liber pentru a doua patrie de adopție care o va împinge pe prima, pe cea maternă, tot mai mult pe locul doi, în spațiul nostalgiei, al dorului estompat, dar niciodată obliterat definitiv.
|
|