Vasili KANDINSKI (1866–1944)
Traducere și prezentare de Leo BUTNARU
S-a născut în familia unui comerciant de ceaiuri ce descindea din spița celor trimiși de regimul țarist la ocnă în Siberia. În 1971, familia Kandinski se stabilește la Odessa, unde Vasili absolvă gimnaziul clasic, mai făcând și studii de arte plastice, muzică. Urmează dreptul la Universitatea din Moscova (1886 – 1892). Peste un an își susține disertația „Despre legitățile retribuirii muncii”, peste alți trei ani plecând la München, unde studiază arta plastică. Aici face cunoștință cu elvețianul Paul Klee, viitorul său prieten și camarad întru creație. Călătorește mult prin Europa și Africa de Nord (1903 – 1907). Intră organic în boema moderniștilor germani. După revoluția bolșevică din Rusia, deține funcții înalte la Comisariatul Învățământului, însă în 1921 se reîntoarce în Germania. În 1937, pânzele sale și ale altor pictori-avangardiști sunt vernisate la expoziția inspirată de Hitler, intitulată apocaliptic „Artă degenerată”. Kandinski solicită cetățenia franceză, locuind la Paris. Cântul său de lebădă ar fi fost, presupun exegeții, lucrările executate în așa-numita tehnică a „abstracțiunilor biomorfe” – „Curba dominantă”, 1936; „Compoziția 10”, 1939; „În jurul cercului”, 1940; „Dublu acord”, 1942, – denumiri de opere picturale care s-ar potrivi perfect și ca titluri ale unor cărți de poezie. Nimic surprinzător, deoarece Vasili Kandinski a fost nu doar un extraordinar creator-novator în artele plastice – pictor, acuarelist, gravor – dramaturg, teoretician al artei, moralist ortodox – ci și unul din cei mai originali poeți ai începutului de secol XX. Aproape toate versurile sale au fost inserate într-un album, la care a lucrat în perioada anilor 1908-1911. Prima variantă de lucru a fost una rusească, numită „Sunetele”, pe care intenționa s-o editeze la Odessa. Însă a se realiza în faptă editorială i-a fost dat doar variantei germane, „Klonge”, apărută la München, la sfârșitul anului 1912.
CÂNTEC
Iată omul,
Stă în cerc,
Stă în cercul
Strâmtorării.
Și e mulțumit.
El cel fără de urechi.
Și fără de ochi, asemeni.
Și al sferosoarelui
Sunet purpuriu
Nu ajunge pân-la el.
Tot ce-a fost să cadă,
Ridica-se-va din nou.
Tot ce-a fost să amuțească,
Va cânta.
Și omul
Fără urechi,
Fără ochi – la fel și el e –
Și-al sferosoarelui
Sunet purpuriu
Deja ajunge-va la el,
Îl va atinge.
PRIVIREA
De ce privești spre mine printr-o
perdea albă? Eu nu te-am chemat,
nu te-am rugat să mă privești
printr-o albă perdea. De ce ea
fața ar acoperi-o? De ce chipul
nu ți-l deslușesc de după
cea cortină albă? Nu mă privi prin
alba perdea! Eu nu te-am chemat.
Nu te-am rugat. Printre pleoapele
închise văd cum privești spre
mine. De ce privești spre mine
prin albe cortine? Voi da la o
parte alba perdea și-ți voi
vedea fața, și tu pe a mea
vei vedea-o. Dar de ce nu pot
înlătura alba cortină? De ce dânsa
de mine-ascunde
fața ta?
PRIMĂVARA
1
În Apus – luna jună. În fața fălcii
căscate a cornului
steaua ei... Casă îngustă înaltă
neagră. Trei ferestre palid lumi-
nate. Trei ferestre.
2
În galbena luminozitate pete
palid-sinilii. Anume numai pete
palid-sinilii ochii mi i-au modelat.
Ochii încercau mare durere. De ce oare
nimeni nu văzu petele palid-sinilii
din galbena luminozitate?
3
Lasă mâna în apa clocotindă
și frige-ți
degetele! Las’ mai bine degetele
să-ți cânte despre durere.
PRIMĂVARĂ TIMPURIE
În stradă bărbatu-și scoase pălăria.
Văzui alb-negrele, asprele, în stânga
și-n dreapta despărțite de cărare, plete
ale sale.
Un alt bărbat își scoase pălăria.
Văzui o amplă și roză chelie
destul de grasă, irizând
nuanțe multialbăstrii.
Bărbații priviră unul
spre celălalt, arătându-și mutual
dinții strâmbi cenușii gălbui și plombați.
ÎN PĂDURE
Pădurea devenea tot mai deasă. Tulpinile
roșietice – tot mai groase. Tufișurile –
tot mai somptuoase. Văzduhul – tot mai
puzderie. Până la urmă se văzu
nevoit să pășească direct pe ciuperci.
Omului îi venea tot mai greu
să pășească, strecurându-se, dar
fără-a luneca. Însă el mergea și
repeta tot mai repede, mai repede
una și aceeași frază:
Rănile se cicatrizează.
Vopselele învie.
În stânga și ceva mai în spate mergea
soția sa. De fiecare dată când bărbatul
își rostea fraza, ea spunea
foarte convinsă, deschizând
puternic sunetul „r”:
Extrrrem de prrractic.
MAI TÂRZIU
Te voi găsi în adâncimea înaltă. Acolo, unde
netezimea înțeapă. Acolo, unde ascuțișul
nu taie. Tu ții inelul în
palma brațului stâng. Eu țin inelul
în palma brațului drept. Nimeni
nu vede lanțurile. Însă aceste
inele sunt chiar verigile
de la capetele lanțului.
Început.
Sfârșit.
DESCHISĂ
Iat-o lent dispărând în iarba verde.
Iat-o ridicându-se din noroiul gri.
Iat-o indolent dispărând în albul omăt.
Iat-o înălțîndu-se din cenușiul noroi.
Îndelungă-i poza: o trestie
lungă și întunecată.
Îndelungă poză.
Îndelungi trestii.
Trestii.
|