Flori duhovniceºti pentru mitropolitul Nestor Vornicescu

Existã în viaþa fiecãrui individ întâlniri benefice, decisive cel puþin pentru unul dintre protagoniºti. În istoria  spiritualitãþii universale, întâlniri de acest fel sunt numeroase ºi cunoscute, astfel încât nu cred cã este cazul unor exemplificãri.

O asemenea întâlnire avea sã devinã marcantã pentru devenirea mea  ulterioarã. Era în anul de graþie 1970, eu fiind arhivist ºi custode la sala de lecturã a filialei  craiovene a Arhivelor Statului. Sfios, a pãtruns în sala de lecturã un tânãr cãlugãr, cu figurã asceticã, spre a-mi solicita, pentru început, inventarele fondurilor arhivistice ºi istoricul filialei. Era pentru prima datã când stãteam, la vârsta de 25 de ani, faþã în faþã cu un cãlugãr. Nu ºtiam  nici formula de adresare, dar m-a scos din încurcãturã interlocutorul meu, eminentul cãlugãr Nestor Vornicescu, proaspãtul episcop-vicar al Arhiepiscopiei Craiovei. Din capãtul sãlii de studiu, involuntar, îi  urmãream privirea ºi modalitatea  de concentrare asupra documentelor de arhivã. Probabil cã mi-a sesizat curiozitatea , cãci, cu prilejul pauzelor de lecturã, m-a abordat. Mi-a  dãruit, mai întâi, câteva ilustrate cu Mãnãstirea Neamþului (apoi ºi cu alte mãnãstiri din nordul Moldovei), unde a urmat treptele ierarhice  de la frate rasofor pânã la cea supremã într-o mãnãstire, cea de stareþ. A fost începutul unei colaborãri care a durat 30 de ani, pânã la Anno Domini 2000, când a trecut la cele veºnice sau când s-a renãscut întru domnul, dupã fericita  metaforã a urmaºului sãu în scaunul mitroplitan, Î.P.S. Teofan Savu. Pronia cereascã a fãcut ca smeritul semnatar al acestor însemnãri sã fie onorat, pe parcursul a trei decenii, de prietenia ºi îndrumarea spiritualã a celui ce a fost unul din marii mitropoliþi–cãrturari din istoria Bisericii Ortodoxe Române. În tinereþe, am beneficiat de preþuirea ºi de îndrumarea  pãrintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa (cu care am fost coleg de facultate, dupã eliberarea sa din închisorile politice din România bolºevizatã) ºi a scriitorului ºi universitarului Ioan Alexandru. Dar înaltul mitropolit Nestor m-a urmãrit statornic pânã în ultimele sale clipe  pãmânteºti.

În 1972, m-a invitat oficial sã colaborez la revista „Mitropolia Olteniei“. ªi pentru a înºela vigilenþa celor de la Departamentul Cultelor, care cenzurau revista ºi poate, pentru a mã  ocroti, mi-a pus în faþa numelui particula „pr.“, care putea sã însemne ºi profesor, dar ºi preot. De atunci ºi pânã în prezent am colaborat la revista oficialã a Mitropoliei Olteniei ºi cu încuviinþarea Î.P.S. Teoctist, pe atunci Arhiepiscopul Craiovei ºi Mitropolitul Olteniei, fãrã ca  vreo oficialitatea politicã a vremii sã-mi reproºeze acest fapt sau sã-mi dãuneze „la dosar“ (cel puþin aºa cred eu). Un fapt inedit ºi semnificativ pentru acele vremuri legat de Prea Fericitul Pãrinte Teoctist. Ca director al Bibliotecii judeþene „Aman“ din Dolj, dar ºi preocupat de istoria noastrã medievalã, am organizat o expoziþie dedicatã împlinirii a 375 de ani de la  prima unire a Principatelor Române sub Mihai Voievod Viteazul. Cum un asemenea  eveniment impunea, pe lângã vasta documentare, ºi o aºezare ºtiinþificã a exponatelor în vitrine elegante, am apelat la Î.P.S. Teoctist, Mitropolitul Olteniei. Cu multã bunãvoinþã, mi-a împrumutat vitrinele respective (care erau cele mai elegante, existente atunci în Craiova). Plãcut surprins  de promptitudinea rãspunsului, am adresat, sincer sã fiu, din complezenþã o invitaþie  Î.P.S. Teoctist de a participa la vernisajul expoziþiei documentare. Nu mare mi-a fost mirarea  (ºi, într-o oarecare mãsurã, ºi teama de ce se va întâmpla) când, cu circa 10 minute înainte de  ora oficialã a vernisajului, pe poarta bibliotecii a intrat însuºi mitropolitul Teoctist, urmat de o  suitã de preoþi. Vãzând un asemenea ierarh intrând într-o instituþie „laicã“, uimitã ºi de portul ºi însemnele mitropolitane, lumea de pe stradã a intrat buluc în bibliotecã sã vadã ce se întâmplã. A fost actul cultural iniþiat de mine cu cel mai mare numãr de participanþi, fãrã a  mai fi nevoie de „mobilizare“. Î.P.S. Teoctist a ºi vorbit cu acest prilej, iar regretatul Sebastian Domozinã a filmat pentru TVR, personalitãþile locale ºi activiºtii au stat alãturi de întâi stãtãtorul Mitropoliei oltene ºi... nimic nu s-a întâmplat pe linie de cadre.

Dar sã revenim la Nestor Vornicescu. A venit acea stupidã ºi nefericitã întâmplare, din 1972, când, în apropierea Tg. Jiului, frânele maºinii în care se afla episcopul-vicar Nestor au cedat, Prea Sfinþia Sa suferind grave leziuni ce au necesitat o îndelungatã internare. L-am vizitat, vizibil emoþionat ºi stupefiat, la Spitalul Judeþean nr. 1 Craiova. Cred cã vizitele mele în acele lungi luni de spitalizare au dus la debutul unei smerite prietenii cu care, repet, Nestor Vornicescu m-a onorat.

Ca director al Bibliotecii „Aman“ începând din 1974, episcopul-vicar ºi apoi mitropolitul Nestor trimitea aproape zilnic prin bibliotecara Mitropoliei Olteniei sau prin ºoferul  sãu, liste cu cãrþi sau periodice spre a fi împrumutate ºi consultate în Palatul Mitropolitan. În fiecare an, de Sfintele Sãrbãtori ale Crãciunului sau Paºtelui, Nestor avea grijã sã trimitã bibliotecarilor felicitãri ºi calendare. Stabilisem tacit, ca fiecare personalitate invitatã de mine  în interes cultural sau ºtiinþific sã treacã ºi pe la Mitropolie, unde, la o agapã frãþeascã, se înfiripau discuþii pe teme diverse (nu numai religioase), Î.P.S. având o calitate esenþialã: fiecare  invitat era abordat în funcþie de preocupãrile sale ºi de... valoarea sa. Printre astfel de invitaþi enumãr, dintre cei pe care
mi-i amintesc, pe: Al. Mitru, Ilie Purcaru, Mihai Pelin, Marin Sorescu, N. Vasilescu Capsali, Corneliu Dima-Drãgan, G. Arion.

La rândul sãu, invitaþii Prea Sfinþiei Sale erau ºi invitaþii mei. Aici l-am cunoscut pe Ioan Alexandru, care ºi-a sãrbãtorit, împreunã cu familia, Crãciunul ºi Anul Nou 1983 la Palatul  Mitropolitan (donaþie a familiei boiereºti Vârvoreanu), unde ilustrul poet ºi bun creºtin ºi-a  definitivat Imnele Þãrii Româneºti. Am fost deosebit de onorat sã-mi prezinte, prin anii 1980, pe fratele sãu, þãran-dogar din localitatea Lozova-Vorniceni. A fost pentru prima datã când fãceam cunoºtinþa unui basarabean (Înalt Prea Sfinþia Sa se „românizase“ încã din 1944, când  a trecut Prutul, de teama tancului sovietic, de care însã n-a scãpat).

La 23 aprilie 1978 este întronat ca Arhiepiscop al Craiovei ºi Mitropolit al Olteniei, în urma alegerii sale de cãtre Comisia Electoralã Bisericeascã. Am fost invitat, alãturi de alþi intelectuali craioveni, unii cu funcþii administrative (cum este cazul prof. dr. Paul Rezeanu, directorul Muzeului de Artã din Craiova) sã particip la slujba oficialã în catedrala „Sfântul Dumitru“ din Craiova ºi la agapa frãþeascã în cinstea acestui mãreþ eveniment. Erau Floriile anului 1978, zi de neuitat, pentru cã am luat cunoºtinþã cu o altã „lume“, elita bisericeascã a vremii. Din noianul de întâlniri ºi evenimente la care am participat alãturi de ilustrul prelat voi aminti doar câteva.

Într-o duminicã dimineaþa a anului 1988, pe orele 7, sunã telefonul. La celãlalt capãt al firului, Î.P.S. Nestor, cu o voce gravã, mã întreabã dacã am vreun program în acea zi. Chiar dacã aº fi  avut, tot m-aº fi disponibilizat. „Atunci, vino pe la mine, pe la orele 12“, mi-a zis cu aceeaºi intonaþie. M-a aºteptat în tinda bisericuþei de lemn din incinta Mitropoliei, am vorbit lucruri oarecum banale, faþã de tonul grav al invitaþiei. Aºteptam cu nerãbdare sã-mi spunã motivul invitaþiei. M-a poftit în sala de protocol sã luãm o gustare. A rugat-o pe mãicuþa Aglaida sã aducã pe masã tot ce era necesar, semn cã nu trebuia sã ne mai deranjeze nimeni. Rãmaºi singuri, mi-a  întins peste masã o revistã, fãcându-mi semn cu degetul la buze sã nu scot un cuvânt. Am luat revista ºi m-am crucit (în sensul real al cuvântului). Era revista „Glasul“, editatã la Riga  (Estonia), cu concursul poetei ºi editoarei basarabene, Maria Macovei, cãsãtoritã  Briedis. Colectivul de redacþie reunea personalitãþi marcante din Basarabia, proromâneºti ºi prounioniste, care au contribuit la Revoluþia lor de la 31 August 1989: Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Leonida Lari, N. Dabija, D. Matcovschi, preotul Buburuz. Între ei figura ºi scriitorul de real talent, Ion Druþã, autorul celebrului roman Biserica Albã, pe care îl primise ºi Tudor Gheorghe (ediþia cu litere chirilice). Pãcat de involuþia sa politicã, de românofobia declaratã ºi manifestatã a scriitorului român Ion Druþã, stabilit la Moscova (el militeazã pentru crearea  Moldovei Mari, cu capitala la... Chiºinãu). Glasul era prima revistã editatã în limba românã, cu caractere latine, de cãtre basarabeni, de dupã cel de-al doilea rãzboi mondial. Pe prima paginã, alãturi de tabloul votiv „Eminescu“ de Sabin Bãlaºa, aflat în Sala Paºilor Pierduþi de la Universitatea „A.I. Cuza“ din Iaºi, figura celebra poezie eminescianã Doina: În þarã, în perioada comunistã, Doina lui Eminescu nu apãruse decât în ediþia criticã, academicã, de Opere, fiind interzisã nu numai tipãrirea sau recitarea ei, ci ºi orice referire la ea (excepþie fãcând doar Adrian Pãunescu, care a recitat-o în cenaclul „Flacãra“). Înmãrmurit de conþinutul curajos, românist al revistei, entuziasmat cã în Basarabia existã asemenea valori (ale cãror portrete aveam sã le vãd, înainte de 1989, în biroul redactorului ºef adjunct al revistei „Luceafãrul“, Mihai  Ungheanu) am înþeles pe deplin gândul de tainã al Mitropolitului, dar ºi teama sa de a nu fi ascultat printr-un microfon instalat în propria sa locuinþã.

La începutul anului 1989, mitropolitul Nestor îmi oferea, în aceeaºi tindã a bisericuþei de lemn din incinta Mitropoliei (adusã din Gorj, cu tenacitate ºi diplomaþie, de Î.P.S. Teoctist) o nouã confesiune. Pe când era tânãr frate rasofor la Mãnãstirea Neamþ, un bãtrân cãlugãr îi destãinuie: „Nicolae, te vãd tânãr ºi studios. Eu, azi-mâine, pãrãsesc lumea asta. Îþi încredinþez  un secret: sub un cãprior (ºi-i indicã cu exactitate locul) se aflã un sul cu hârtii. Sã ai grijã de el ca de ochii din cap“. Curios din fire, tânãrul Nicolae, cu o lumânare ºi o ºubã în spinare, cerceteazã chiar în acea noapte acele hârtii. Ce reprezentau ele? Ea Pactul Molotov-Ribbentrop, comentat de bãtrânul cãlugãr, din care reiese cã din punct de vedere canonic, Basarabia nu intrã sub jurisdicþia Patriarhiei moscovite, ci ea intrã în componenþa Bisericii Ortodoxe Române ºi sub juridicþia Sfântului Sinod de la Bucureºti. Era o micã scãpare a reprezentanþilor celor douã dictaturi, de care s-a þinut seama atunci când s-a creat Mitropolia Basarabiei, în anul 1991, cu Î.P.S. Petru Pãdure, ca mitropolit.