Chenare cu îngeri

Mormânt în me­ta­forã (Editura Princeps Edit, Iaºi, 2007) cuprinde sonete de un tip special, în sensul cã de data aceasta Emilian Marcu experimenteazã o formulã atipicã, mixând elemente de rondel într-o structurã pe care puþini sonetiºti ºi-au îngãduit s-o modifice în decursul veacurilor. Sonetul tradiþional, ca poezie cu formã fixã, nu permite repetarea aceluiaºi cuvânt (cu excepþia jonctivelor), dar Emilian Marcu reia în versurile-concluzie sintagmele poetice iniþiale: „În rãnile ceþoase, ca-n mugurii de floare / [...] / În rãnile ceþoase ca-n mugurii de floare / Ne primenim, de parcã suntem doar reci chenare” (p. 5); sau: „Cãmaºa mea de nuntã, de moar­te-i subþiatã, / [...] / ªi-n nunta de ivoriu strãluminând a moarte / Cãmaºa mea de mire în lungi fâºii mã-mparte” (p. 10) – ºi exemplele ar putea continua, fiind limpede intenþia poetului de a încãlca regulile care au asigurat perenitatea sonetului ºi încadrarea lui în specie.

Decasilabul / endecasilabul shakespearean este înlocuit cu versul lung, de 13 / 14 ºi chiar de 16 silabe („Noian de frunze moarte pe umeri ni se-aºeazã, / De-atâta timp calote de gheaþã au înflorit pe noi” – p. 11) creând impresia de aritmie, de rostogolire halucinantã    într-un spaþiu al „ecourilor dintre gânduri”; eliberarea din „chingile de disperare” presupune un monolog amplu, clãdit pe antonimia viaþã / moarte ( în variantele gheaþã / foc, aprindere / stingere, luminã / întuneric), dar ºi pe simpla alãturare a unor contrarii care nu-ºi au locul în câmpul lexical selectat pentru sonetele cu aceastã tematicã: „Iar noi zidiþi în taina acestor frunze moarte / Calotelor de gheaþã le-om pune înþeles. / Ecoul dintre gânduri cu vremea ne desparte, / Se lasã-n valuri umbra stãpânã-n univers. // De-atâta timp, pe umeri, corole de luminã / Prin veacurile moarte, ne-adunã, ne dezbinã”...(p.11).

Unele sonete au trãsãturile unui pastel spiritualizat, aºa cum, de altfel, s-a întâmplat ºi în volumele anterioare (v. „Privilegiul giulgiului”): marea foºnitoare, clopotele de iarbã / clopotele de cearã, valurile, roua, „aprinsele palisade” sunt elementele unui decor zdrenþuit de luminã, al cãrui rost este de a înconjura, ca un fundal / nimb ceþos, chipul iubitei. Ambiguitatea uman / cosmic / teluric ºi antonimia angelic / demonic par lucrate de un parnasian cu impulsuri cenzurat-romantice: „Pe-aprinse palisade te zdrenþuie luminã / Când îngerul sfielnic þi-adoarme în priviri / ªi râul gros de rouã te-acoperã-n surdinã / Sã poþi închide-n muguri absentele-mpliniri [...] // Capcana spre ispitã pe marea foºnitoare / Pe valurile-aprinse a[le] timpului brodat / Te-nchizi cu lacãte de iarbã ºi-nvãlurita mare / Pe briza în derivã te-aratã în pãcat” (p. 55). Iubirea nu are la Emilian Marcu impetuozitate, ci sfialã, transparenþã ºi surdinã ºi pare a fi surprinsã în faza ei finalã, dupa consumarea marilor elanuri; de aici, probabil, preferinþa pentru metafora cenuºii, pentru amurgul simþit mai curând ca stare de spirit ºi, tot de aici, mirãrile, incertitudinea, îngheþul, umbrele ºi privirea în ºi dincolo de timp: „E tot amurgu-ncins pe noptierã / Între pãreri ºi gânduri despre vis / Se-aud foºnind paingii-n altã erã; / De umbra ta demult eu sunt proscris.[...] // Mirãri absente-aprind pãreri sfioase / Cã tot amurgu-n chingi ne-a înfãºat. / Iarba-n colind s-a cuibãrit în oase, / Geru-n cercei cu teamã s-a lãsat” (p. 131).

Tãcerea, lumina ºi jertfa sunt atributele romantice ale unei iubiri idealizate, poetul cãutându-ºi în propriul discurs liric vindecarea; rãnile sunt, în manierã livrescã, transferate din planul corporalitãþii în cel al sufletului, numai cã versurile sunt salvate de un feedback poetic ce presupune concretizarea abstractului; pierderea „rãzboaielor de frunze” trimite, prin paralela vegetal / uman, la ideea de moarte a sentimentului ºi de reînviere a lui dupã purificarea ritualicã: „Cât adevãr cuprinde tãcerea din icoane, / Câtã luminã-ncape în jertfa unei flori / Se surpã-ncet uitarea pierdutelor lucarne / Rãzboaiele de frunze se terminã-n culori. [...] // Câtã luminã-ncape-n tãcerea rãzvrãtitã, / În umbra unei zile în care te-am pierdut? / Pãcatele-s drept jertfã nu ducere-n ispitã; / Eºti gândul care-mbracã tot ce-i neînceput. // Rãzboaiele de frunze îmbracã-ncet amurgul / Cã trupul tãu de fatã aprinde rãnii rugul” (p. 124).

Între „tãcerea dintre valuri” ºi „tãcerea din icoane” existã un paralelism construit pe opoziþia dinamic / hieratic, agitaþie / reculegere, Emilian Marcu ºtiind sã dozeze oximoronul, pentru a obþine efecte stilistice exact din tensiunea care se creeazã la nivelul termenilor ºi mai puþin din valoarea conotativã a acestor termeni. Oximoronul, de altfel, reorganizeazã ºi redirecþioneazã ansamblul arhitectonic, în aºa fel încât centrul de greutate se mutã de pe imaginea vizualã pe semnificaþia ei ascunsã; planul de suprafaþã ºi cel din profunzime se intercondiþioneazã, alunecã unul pe întinderea celuilalt, ambiguizând perspectiva: „Cât adevãr ascunde tãcerea dintre valuri / Câte mirãri ºi urã ºi jertfã la un loc? / Catargul, în vâltoare, cu umbra dintre maluri / Deschide-n clipa rarã al gheþii dulce foc. // Tãcerile-n sertare dau buzna-ntre nisipuri / Cã-ncet clepsidra pare o lacrimã de stea. / Trecutul tot încape în mii ºi mii de chipuri / Doar chipu-þi în oglindã aprinde rana mea” (p. 120).

Departe de a transmite exasperarea carnalã, patima întunecatã ºi, uneori furia îndrãgostitului, aºa cum se întâmplã în sonetul shakespearean, de exemplu, sonetele lui Emilian Marcu se caracterizeazã mai curând printr-un cult al preþiozitãþii, al formelor frumoase, al podoabelor, ceea ce duce cu gândul la viziunea impersonal-staticã a poeþilor parnasieni, la modelul de receptare senzorialã a lucrurilor. Iubita este mai curând fantasmã, iluzie, formã frumoasã generatoare de „emoþii reci”, decât o fiinþã plãmãditã din sânge ºi carne. Extazul rãmâne unul pur verbal, ca ºi evlavia, versurile având aerul unor icoane corect ºi luminos pictate: „Ce misticã-mplinire, ce tainã sideralã / Ne-mprejmuie-n tãcere în clipa de extaz? / Roua-n cuvinte, iatã-i, evlavie primarã, / Ecoul dintre gânduri e rozã de ºiraz. // Luciri ºi reci emoþii ne cuceresc o vreme, / Lumina-n disperare pe rãni s-a vindecat / Nici mistica-mplinire nu poate sã ne cheme / De cât culoarea-n frunze e-al lacrimei pãcat. // Ferestre de zãpadã ca pleoapa-n dezmierdare /
Se-acoperã cu tine de gându-n care cad. / Ne-mprejmuie-n tãcere nisipu-n calendare, / Mâna-n pornitã trudã e ornicului vad. // ªi roua în cuvinte-i evlavie primarã, / Vestalã-n râu de iarbã eºti împlinirea rarã” (p. 58).