Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








De la Eros la aphrodisia

        de Ştefan Borbély

Fascinant în istoria culturii europene rămâne faptul că structurile se dezintegrează întotdeauna la fel. Dacă modurile de construcţie, de coagulare a stilurilor, a formelor dau întotdeauna o varietate deconcertantă de versiuni diferit articulate, disoluţia structurilor duce mereu spre reiterarea aceloraşi procese, repetate stereotip peste secole, indiferente, parcă, la valorile optimiste ale „evoluţiei” sau ale progresului. Prin urmare, este aproape indiferent din ce timp istoric anume decupezi modelul dezintegrării unei forme culturale europene, într-atât de mult seamănă disoluţia alexandrină, de pildă, cu aceea a valorilor renascentiste sau pragmatic-burgheze, specifice finalului de secol XIX. Sau cu postmodernismul de astăzi. Există constante ale modului în care Europa „oboseşte” periodic (sau ciclic, cum sugera Spengler), ceea ce explică, poate, şi frenezia deconcertantă a înnoirilor pe care ea le experimentează, după fiecare asemenea imersiune în marasm sau în voluptatea stării de criză.

Dacă ar fi să căutăm elementul esenţial al ecuaţiei europene de criză (recurg la acest termen prea generic cu precauţie, fiindcă el a fost în mod excesiv demonetizat printr-o folosire abuzivă în varii contexte, unele de-a dreptul improprii), l-am putea găsi, se pare, la nivelul omului comun, al omului de rând. Ori de câte ori Europa renunţă la experienţa aristocratică a limitelor – indiferent de cum ar fi numită aceasta, hybris la grecii antici, absolut în civilizaţia creştină, elitism pe alte meridiane şi în alte timpuri –, pentru a propune în locul ei o formulă de accesibilitate democratică, aflată, generos, la îndemâna tuturor, putem întrezări printre faldurile acestei aparente deschideri însemnele clare ale situaţiilor disolutive, ale dispersiei.

Apare ca nuca-n perete în contextul eseului de faţă, dar nu putem să ne reprimăm suspiciunea că mult-mediatizata „criză a refugiaţilor”, care zguduie, azi, Europa inclusiv la nivelul anxietăţii identitare naţionale sau religioase, a fost încurajată de o democraţie diluată până la exces. Dacă va fi să îşi piardă postul de cancelar federal, Angela Merkel o va face din prea multă democraţie, nu din carenţă sau constrângere. Să-nchidem, însă, paranteza...

Parcurgând calea clasică a degenerescenţei culturii antice, François Chamoux1 leagă disoluţia religiozităţii eline de emergenţa, în practica socială de fiecare zi, mai degrabă rurală decât citadină, a unui sentiment religios specific numit tambós, axat, în principal, pe veneraţia pentru un colţ de natură investit cu sacralitate difuză (peşteri, dumbrăvi etc.), pe acceptarea ca normă socială a dreptului de prosternare în faţa unui cadru naturist copleşitor ca frumuseţe, investit cu atributul de „perfecţiune”. Este evidentă aici, sugerează Chamoux, tranziţia de la perfecţiunea în esenţă formală, cu care – în agora secolului V al lui Pericle, de pild㠖 fuseseră investiţi numai zeii, ca un privilegiu exclusiv, necontestat de nimeni, la o nouă percepţie a sacrului, a cărui principală caracteristică este dezantropomorfizarea, mutarea accentului de pe om pe o secvenţă difuză, în ansamblul căreia omul nu este decât parte, relativizându-se în competiţia inegală cu „totalitatea”.

Partea interesantă în această evoluţie este că sacralul grec se prezint㠖 dacă îl scrutăm mai atent – ca o paranteză antropocentrică inserată între două secvenţe energetice în care omul joacă un rol secundar. Prima secvenţă e aceea a Eros-ului în accepţiunea pe care i-o conferă Hesiod în Theogonia: de zeu primordial, apărut oarecum paradoxal imediat după Geea (deci într-o perioadă când ceilalţi zei nu sunt încă zămisliţi), ca principiu stihial de ordine, de armonie. A doua secvenţă este aceea a aphrodisiei, pe care o vom relua la sfârşitul acestui eseu. Ne putem întreba adesea, investigând acest fenomen, dacă nu cumva miniaturizarea în timp al lui Eros, în perioada clasică a mentalităţii greceşti, transformarea lui din zeu primordial în paredru jucăuş, înzestrat cu arc, al Afroditei nu reprezintă cumva o cheie a acestei gândiri, care a evoluat prin teama de stihial, omul fiind conceput aici, înainte de a deveni expresie a echilibrului desăvârşit, a frumuseţii plastice, a kalokagathiei, o instanţă de ascundere a stihialului, sub indiferent ce formă s-ar manifesta acesta (daimonic, resurecţionar, dionisiac).

Ducând demonstraţia mai departe în contextul sintaxelor de comportament antice, ajungem la sugestia lui Fustel de Coulanges (din Cetatea antică), potrivit căreia polis-ul grec a fost, înainte de a deveni spaţiul paideic elogiat de către Platon, o formidabilă instituţie de restricţionare a disolutivului, stihialului profund prezent în fiecare dintre membrii săi. La fel de evident e şi faptul că noua mentalitate legată de tambós este, ca morfologie, mult mai apropiată de accepţiunea pe care creştinismul o va conferi sacralităţii, unde lucrurile vor fi departe de a fi restrânse la nivelul omului. Aici, perfecţiunea copleşitoare a unui colţ de natură va semnifica înainte de toate un indiciu al prezenţei divine la nivelul respectivului crâmpei de plai, o demonstraţie a tezei potrivit căreia divinitatea nu poate acţiona decât ca instanţă perfectă, spre deosebire de om, la care frumosul nu e niciodată un dat, ci întotdeauna o aspiraţie: dacă în fiinţa sa intră şi răul, prin logica ontologiei precare a „căderii în păcat”, el poate ajunge la frumuseţe doar depăşind acest handicap intrinsec, surmontându-se, altfel spus, pe sine.

Aşa se explică o constantă a gândirii europene, şi anume investirea frumosului cu atribute transcendente. Spre deosebire de grotesc, de comic, de gregar de pildă, spre deosebire de pasiune sau de dragoste, frumosul a tins aproape de la începuturi, în cultura europeană, să devină trans-uman, transcendent, indiciu al unei „alte ordini”, superioare omului şi lumii sale: proporţie divină la Pitagora, perfecţiune a ideii la Platon, ascez㠄alb㔠la orfici, plăcere statică, opusă dinamismului, în şcoala epicureică etc. Ca o consecinţă, Europa nu şi-a fost niciodată suficientă sieşi pentru a defini frumosul, apelând, în compensaţie, la importuri de substitut din Orient. Frumosul european e plastic, legat de formă, armonie, motiv pentru care anticii au resimţit nevoia matematicii pentru a-l explica; cel oriental, dimpotrivă, e inefabilul de dincolo de plasticitate şi de număr. Ca atare, Europa s-a străduit dintotdeauna să definească frumosul, să-l toarne în cuvinte, dramatizându-l pe omul care caută să ajungă la el; dimpotrivă, Orientul s-a mulţumit să-l trăiască. Dusă mai departe, ecuaţia ridică problema fetişizării formei şi a cuvântului în cultura europeană, chestiunea unei prea mari încrederi în puterea denominativă a limbajului. De aceea, poate, Europa a trebuit să apeleze la Orient pentru a defini tăcerea, pe care nu o putea cuprinde prin propriile sale resurse.

Pornind de la această ecuaţie, devine de la sine înţeles faptul c㠄oboseala” culturii europene, prăbuşirea ei în dispersie a echivalat dintotdeauna cu „umanizarea” acestui ideal de frumuseţe, cu încercarea – nu întotdeauna sortită reuşitei, dar mereu reluată, ca un fel de recurentă ispită a fervorii iconoclaste, contestatare – de coborâre a ei la nivelul fiinţei precare, unde aspiraţia înălţimilor este înlocuită cu suferinţa tăcută a humei, iar exuberanţa prestanţei imperioase, exterioare, cu lupta lăuntrică a fiinţei împotriva propriei sale măreţii iresponsabile.

Procesul se află bine descris în volumul II din Aventura greacă a lui Pierre Lévęque2. Cheia disoluţiei alexandrine – constată autorul francez – o reprezintă fenomenul de imitaţie, consecinţă a oboselii care a sclerozat potenţele de inventivitate ale unei colectivităţi conştiente de perversiunea de a fi fost aruncată de către destin într-un moment crepuscular de istorie, ale cărui resurse de măreţie sunt pe cale de a fi epuizate. Mâna artizanală, dispusă la lucrul în serii repetitive, neoriginale („mecanice”, i-am spune noi astăzi, sau chiar „gagetizate”, dacă mergem mai departe în timp), ia, astfel, locul gândirii din perioada socratică: „niciodată nu au existat atâţia arhitecţi, sculptori şi pictori” ca în perioada alexandrin㠖 observă Lévęque –, ceea ce înseamnă că se lucrează enorm, cu multă sudoare, numai că rolul acestei imense cohorte de meşteşugari nu e deloc acela de a inova, de a impune noi paradigme ale frumosului, ci de a le copia cu fervoare mercantilă pe cele vechi. Arta devine ornament controlat pecuniar, împodobeşte doar, în loc să inspire sau să incite la săvârşirea unor fapte unice. Se schimbă şi expresia fizionomiei, prin abordarea suferinţei, a durerii şi metamorfozei: spre deosebire de un efeb al epocii clasice, al cărui corp e un etalon care evocă o continuă disciplină de palestre, corpul sculptat al epocii alexandrine are ca finalitate pateticul, ceea ce face ca pieţele publice şi domiciliile noilor îmbogăţiţi să se umple de „trupuri contorsionate, sângerânde”, de naturile moarte şi de figurile de un „romantism sălbatic” ale gladiatorilor murind – statuile cele mai solicitate în epocă, de altfel. Ne întrebăm, de unde vine necrofilia postmodernismului postapocaliptic? Din estetizarea morţii în alexandrinism. Figurativul creştin se va răspândi pe aceeaşi logică, fiindcă eikon (= icoană) înseamnă, la origine, reprezentarea sacralizată a unei fiinţe deja moarte, spre deosebire de agalma, prin care se înţelegea un ornament sau o ofrandă care putea reproduce un element natural concret, viu, cum este ramură sau floare.

Zeii clasici ai panteonului grec suferă şi ei importante mutaţii de ordin iconografic în elenism. În primul rând: se umanizează, dezbracă acea platoşă de imprevizibil cu care ne obişnuise modelul homeric. Zeiţele se stereotipizează la reprezentare, artiştii insistând cu precădere nu asupra siluetei în ansamblu, ci asupra detaliilor (pieptănătura, curbura sânilor, animalele de anturaj etc.), semn că marginalul ornamental intra mai mult în vederile lor decât ansamblurile de fizionomie sau proporţia „cosmic㔠a părţilor anatomice. Identităţile devin „enigmatice”, reprezentarea interpunând între formă şi receptare efortul colocvial al unei hermeneutici minore, populare. Se hibridizează şi atribuţiile divine sau biografiile – odinioar㠄pure”, nemixate – ale zeilor şi eroilor. Lumea voia – Ovidiu a fost un maestru în acest sens – metamorfoze: forme fluide, contururi intercalate, mişcare. Fenomenul se va regăsi în disoluţia romano-bizantină din perioada 300-800, suprasaturat㠖 cum a demonstrat Andrei Cornea într-o excelentă carte3 – de „jocuri” rebusistice, enigmistice, de neliniştea măruntă pe care o infuzează imprevizibilul cochet provocat.

Cum se conturează sentimentul de viaţă în epoca alexandrină, din acele interioare somptuoase, decorate cu frize sau cu picturi reprezentând flori etern mustind de sevă, peşti murind, coşuri opulente, pline cu fructe revărsându-se generos peste margine, pe care le găsim şi-n catacombele creştine? Ne-o spune tot Lévęque: decade sentimentul apartenenţei sacrale la agora, la cetate, ceea ce lasă câmp liber individualizării credinţei. Locul lui Zeus, al Atenei şi al celorlalţi zei ai panteonului principal elin este luat de Dionysos (cu o extraordinară explozie a cultului în epoca alexandrină) şi de zeiţa Tyché (a norocului), semn că ideea existenţei reprezentative, imperative, concepute ca o rezistenţă tragică la destin este înlocuită cu formula existenţei dominate de hazard, de întâmplarea măruntă. Intră puternic în joc – apariţia ei e inevitabil㠖 mica industrie a premoniţiilor, amuletelor apotropaice, cărţilor sibiline. Geografic, scade influenţa Traciei, dar creşte puternic aceea a Orientului, a Egiptului, prin noul credit acordat magiei, ocultismului, enigmisticii simbolice, hermeneuticii mărunte, tranzacţioniste, în urma cărora femininul ia locul masculinului ca agent de sacralitate. Creştinismul, prin importul oriental al unui zeu de alt tip decât cel nemuritor – un zeu „umanizat”, care suferă, moare, fiind chiar şi generos prin preluarea asupra sa a tuturor viciilor şi slăbiciunilor celor mulţi4 – are, astfel, cale liberă pentru a se impune.

Translaţia este explicată de E.G. Weltin5 şi prin decăderea sensului de „zoon politikon” (definiţia aristotelică a omului) în Grecia alexandrină. La nivelul accepţiunii originare, ea însemna că omul este supus unei norme comunitare (a polis-ului) limitative, ordonatoare, mai puternică decât originalitatea sau individualitatea, ambele receptate la rândul lor ca hybris, ca prezumţie şi orgoliu. Această amprentă de mentalitate – demonstrează Weltin – duce în mod necesar la valorizarea corpului exterior, socializat (atletic, perfect, aparţinând adolescentului, palestrelor, întrecerilor şi jocurilor olimpice), şi la desconsiderarea interiorităţii, ceea ce explică, de pildă, şi ambivalenţa cu care a fost tratat în Grecia antică Asklepyos, sursă de teamă, dar şi de veneraţie deopotrivă. Or, susţine Weltin, trecerea înspre mentalitatea alexandrină are drept consecinţă, în primul rând, resuscitarea interesului public pentru acest tămăduitor („zeu” al corpului maladiv, boala fiind o sursă de anxietate), înzestrat cu însuşiri magice. I se asociază, în mod firesc, o atenţie sporită acordată corpului intern, anatomiei patogene, prin medicii Herophilus din Alexandria (aprox. 300 î.e.n.) şi Galen din Pergam (c.175î.e.n.). Interesul trăda în mod evident acutizarea sentimentului de insecuritate a unei fiinţe pentru care singurătatea reprezenta, încă, mai degrabă o funcţie a angoasei decât una a solipsismului orgolios, autarhic. Aşa se explică, pe de o parte, larga răspândire a cultelor de frenezie în epocă (cel a zeiţei frigiene Cybele fiind cel mai cunoscut), dar, pe de altă parte, şi tendinţa oamenilor de a se apropia mai mult unii de alţii. În epoca alexandrină, scade distanţa mentală şi fizică dintre oameni, ceea ce marchează din nou o trecere de la spiritual la fizic, la proximitate6. Dacă în agora perioadei clasice greceşti relaţia intimistă era ocultată, transfigurată în sens spiritual prin sacrificiu sau prin ritualul maieutic al depistării în comun a adevărului7, în epoca elenistică se remarcă o spectaculoasă abolire a distanţelor fizice dintre protagonişti, fapt demonstrat, de pildă, de către W.W. Tarn8, prin inventarierea scrupuloasă a asocierilor de genul cluburilor sau cercurilor de preocupări, al căror număr creşte vertiginos în epocă. Consecinţa fusese formulată de către J. Bayet încă din 19579: se creează astfel „une mutation psychologique religieuse”, prin care individul se emancipează de Centru, solicitând dreptul la recunoaşterea unui statut personal mai puţin constrâns politic, mai puţin etatizat. şi mai „epidermic”.

Creştinismul nu poate fi înţeles – în primele sale decenii, cel puţin – fără imaginea grupurilor de oameni strâns lipiţi unul de celălalt, fără comuniunea fizică a apartenenţei la o societate solidar-epidermică, fraternă. Micro-comunitatea devine mai ofertantă, atunci când doreai să te asociezi, decât Establishment-ul statal ca atare sau macro-comunitatea. Ucenicii din jurul lui Iisus reprezintă, înainte de toate, o micro-comunitate selectivă: ei mărşăluiesc împreună, dorm cot la cot, mănâncă la aceeaşi masă şi stabilesc, aproape spontan, o etică de comportament intracomunitară. Atunci când Iuda trădează, ei interpretează gestul ca pe o demisie, ca pe un ultragiu adus grupului din care ei fac parte, împreună cu Iisus. Inversul medaliei e la fel de adevărat: scoţându-se în afara grupului prin intermediul ereziei sale, Iuda pierde tot, nerămânându-i decât alternativa sinuciderii, a morţii. Nu e o moarte punitivă, ci una introspectivă: sărutându-l pe Iisus la întretăierea dintre noapte şi zi, pentru a-l deferi ocupantului roman, Iuda devine, în mod paradoxal, un Nimeni... (până la reconsiderarea lui de către evangheliile gnostice – dar asta e altă poveste...).

Avansând în sus pe scara timpului, ecuaţia proximităţii fizice se modifică în funcţie de stilul adoptat într-o epocă sau alta. Evul Mediu a fost un timp guvernat de apropiere; Renaşterea a distanţat din nou oamenii între ei, ducând la formula solitarului energetic, aşa cum apare ea, de pildă, într-o foarte frumoasă descriere a lui Leonardo, oferită de către Vasari: „Se văd influenţe celeste care plouă cele mai mari haruri peste nişte fiinţe omeneşti printr-o operaţiune care pare mai puţin naturală decât supranaturală; atunci se acumulează nemăsurat într-un singur om frumuseţe, graţie, talent, în aşa fel încât oriunde s-ar întoarce, orice gest ar face este atât de divin că îi face uitaţi pe toţi ceilalţi oameni şi îi revelează cu limpezime originea sa veritabilă care este divină şi care nu se datorează unui efort omenesc”10. Subtilitatea citatului constă în sugestia – explicit formulat㠖 că unicitatea cuiva nu se poate afirma decât în detrimentul tuturor celorlalţi oameni („...îi face uitaţi pe toţi ceilalţi oameni...”) – or, numai o epocă obsedată de distanţa dintre oameni putea afirma un asemenea imperativ. De altfel, venind după paradigma aglutinantă a Evului Mediu, Renaşterea a restabilit vocaţia dispersivă a diversităţii: oamenii există, sunt puternici atâta timp cât se delimitează de toţi ceilalţi din jurul lor. Această aură de solitudine energetică este numită splendor, şi are – ca şi în cazul puterii emanate de către Principe la Machiavelli – virtuţi iraţionale.

Cu geografiile imaginare e la fel. Jacques le Goff, reluat de Umberto Eco, a demonstrat că sintaxa mentală de tărâmurilor fantastice sau doar inventate ale Evului Mediu se bazează pe o logică a proximităţii: ele sunt aparte ca morfologie, dar aparţin, în esenţă, aceleiaşi mari civilizaţii sublunare pe care o patronează Geneza, fiindcă e dificil de conceput că Dumnezeu ar fi avut în vedere stupoarea diversităţilor ireductibile, nu logica simplităţii şi a coerenţei. Dimpotrivă, Utopia lui Thomas Morus începe – cu mult înainte ca Raphael Hythloday să-i calce pragul – cu o separare: excedat de invazia continuă a neaveniţilor de pe continent, regele întemeietor al Utopiei decide să sape un canal de netrecut între paradisul său şi neghiobia retardaţilor de pe continent, transformându-şi ţinutul experimental mirific într-o insulă.

Nu întâmplător, aşadar, economia intelectuală a Renaşterii reconsideră un aspect pe care înaintaşii nu îl eludaseră, dar îl aduseseră cu greu în umbra cuvintelor: plăcerea carnală, aphrodisia, pentru care este nevoie – e oţios să precizăm acest amănunt, dar demonstraţia ne obligă să ieşim din pudoare – de doi parteneri având sexe diferite. Veţi spune că e la mintea cocoşului să fie aşa. Ei bine, n-a fost dintotdeauna: voluptatea erotică fusese trăită, desigur, şi de omul antichităţii clasice, numai că osmoza dintre erastes şi eromenos (iniţatori şi iniţiaţi) făcea ca diferenţa să nu se cristalizeze...

Note:

1. Civilizaţia greacă, vol. I. Traducere şi cuvânt înainte de M.Gramatopol, Bucureşti, Editura Meridiane, 1985.

2. Traducere de Constanţa Tănăsescu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1987.

3. Mentalităţi culturale şi forme artistice în epoca romano-bizantină (300-800), Bucureşti, Editura Meridiane, 1984.

4. „Aceste culte venite din Orient oferă oamenilor divinităţi făcute pe măsura condiţiei umane” – Michel Meslin, Le Christianisme dans l’Empire Romain, Paris, PUF, 1970, p.41.

5. Athens and Jerusalem. An Interpretative Essay on Christianity and Classical Culture, Atlanta, Georgia, Scholar Press, 1987.

6. Francis E. Peters (Termenii filozofiei greceşti, traducere de Dragan Stoianovici, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, p. 282) constată în acest sens, la nivel filosofic, o puternică apropierea noţiunilor de nous şi psyché în perioada post-aristotelică, „erezie” foarte rapid corectată însă.

7. V. în acest sens: Andrei Cornea, Platon. Filozofie şi cenzură, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995.

8. Hellenistic Civilization, Cleveland, Meridian, 1967, pp.93-95.

9. Histoire politique et psychologique de la religion romaine, Paris, 1957, pp. 194-237.

10. Apud. Jean Delumeau, Civilizaţia Renaşterii, vol. II, traducere de Dan Chelaru, Bucureşti, Editura Meridiane, 1995, p. 109.

© 2007 Revista Ramuri