Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezie

        de Ştefan Ciobanu

despre întrebarea fără predicat

1.

dacă ai fi un desen dintr-o carte de colorat

ţi-aş creiona un arc pe umăr în locul hainelor

şi printre degetele de la mâna dreaptă

ţi-aş desena alte degete ale unui corp invizibil

pe care va trebui să-l recompui

unind punctuleţele numerotate

de colorat nu te-aş colora

aş da pagina la desenul următor

moment în care

în timp ce am urla pentru că nu ne-am recunoaşte

ne-am scurge ca nişte ceasuri rolex

golite de mecanisme

2.

aseară în cameră a fost linişte

cu excepţia unui contact imperfect al unui ştecăr cu priza

picioarele mele făceau cercuri

cu vârfurile degetelor tinzând spre tavan

de zece ori cu fiecare mi-a spus kinetoterapeuta

şi telefonul făcea din când în când

blink!

de la stropul unui sms care îi tot cădea pe pervaz

3.

când cumpăram struguri

am primit un sms de la tine

vânzătoarea a tresărit

un câine mic de statură şi-a ciulit urechile

minotaurul ceasului de perete a trecut la minutul următor

o doamnă s-a uitat la mine şi m-a întrebat dacă am spus ceva

apoi mi-a cerut un leu

aşa să-ţi ajute Dumnezeu!

şi să te iubească iubita că eşti băiat bun

maică

4.

de câteva secunde este ora 4 p.m.

stau nemişcat de parcă cineva mi-a pus o întrebare

fără predicat

de câteva secunde bune este ora 4 p.m.

poate sunt un stop cadru dintr-un film de-al lui lynch

tresar şi

cu mersul lui quasimodo

caut prin casă pe cel care mi-a

răvăşit mobila

despre arta de a da

nu ştiu cum va fi viaţa în următoarele cinci minute

ştiu doar că împietresc încontinuu pe catedrala adusă de acasă

şi că ceva luminat din mine

zumzăie ca o bombă cu presimţire

de una dintre gheare mi s-a agăţat

nu demult

plăcuţa cu„ascensor defect”

dar tu ai găsit drumul furnicilor şi iată-te

escaladându-mi trupul gigant

eşti singura care îl poate opri pe road runner când îmi pui mâna în piept

după care îmi arăţi cu degetul câmpurile magnetice stârnite de

filosofia feng shui pe care o descoperim ca nebunii

(aşa parcă au rost ceasul cât pumnul lui mike tyson

acoperişul care se întinde şi se ridică

păsările care smulg ţiglele stârnind jos

ţipetele oamenilor)

în serile de revelion vedem cum liniştea înseamnă un deget de-al meu

unul de-al tău şi tot aşa până la cinci

îmi vorbeşti despre arta de a da

intri în camera motoarelor prin chepengul urechii

pui acolo pe cazanul mare

cadoul tău pur sânge & te ascunzi după mesteacănul

acoperit de miliarde de celule nervoase mimând

foşnitul miriapodului rătăcitor

dar cu linişteacum stai? mă mai întreabă din când în când

farurile unei maşini care-mi pun în evidenţă aripile şi colţii

numai atunci duci degeţelul la gura ta apoi încet

la gura mea

îmi spui să tăcem ca să strigăm în gura mare

nu suntem acasă!

puncte puncte

mamă tuşeşte-mi abecedarul la ureche

ca să devin

uzina unde se lucrează în patru schimburi

în care muncesc conducte salopete

maşinării + zgomotele stridente ale viitorului

~ uzina care flutură prin geamuri sparte

panglicile de la aniversarea de anul trecut 

unde nu a fost nimeni absent dar nici prezent

~ uzina care-şi păstrează fericirea ascunsă în angajaţii morţi de cancer

pe care îi readuce dimineaţa la serviciu

~ uzina care scrie poezii la lumina chioară din ghereta paznicului

poezii puse la panoul din curte în timp ce plouă bate vântul

şi fulgeră şi paznicul se zăreşte în iarbă

tuşeşte-mi mamă în inimă

pentru a se stinge iluminatul cu sânge din hală

să se pornească bezna aia de la sânul tău

atât de necesară în împlinirea normei impusă de partid

cât timp au aplaudat ei

(nu-i poţi vedea dacă reflectoare puternice îţi apasă ochii)

eram ocupat cu plânsul unuia din mine

ziceam uite sunt într-un scaun cu rotile încă din copilărie

deşi ştiu sigur că acest obiect dotat cu

toate facilităţile psihice deteriorate aduse la zi

face parte din istoria mea recentă

inclusiv suportul pentru picioare rupt

mă gândeam cum va continua viaţa

fără micile tristeţi de care ştiam sigur că

nu m-am bucurat cât trebuia

eram pregătit să nu te mai întâlnesc

să nu ne mai plimbăm pe strada unde

ne-am imortalizat picioarele într-o fotografie

rămasă dincolo pe un hard

o să fiu călăuzit de alte mişcări decât cele conştiente

(mi-am zis şi ei aplaudau)

mă vor muta (aplauze) imediat ce se va termina spectacolul

dintr-un pat în altul

pe braţe care uneori vor mirosi a transpiraţie

(aplauze aplauze aplauze)

visul şi realitatea au făcut rocada mare

am murmurat la microfon îngânat de microfonie

au pus între mine şi tine furnalul reginei

începusem să suspin pe scenă

eram un copil falimentat şi în lacrimile de pe obraji

se reflecta tabloul cu tovarăşu’

delicateţea camuflajului

o umbră mi-a trecut în seara asta peste faţă

semn că tipade vizavia închis într-un târziu

geamul

am stat cam douăzeci de minute

la o distanţă de o stradă şi două trotuare

ţigările noastre aprinse în noapte

s-au văzut pentru câteva momente

ca farurile unor motociclete dintr-un tunel

ce leagă oraşele în care locuim

eu la şapte ea la zece

nu ne-am ghicit vorbele nu ne-am citit gândurile

ne-au crescut poate braţele suficient cât să ne mângâiem

dar nu ne-am dat seama şi în liniştea născută

am lăsat asfaltul să ne care scrumul până dimineaţă

când îl vom lua amândoi pe tălpi în drum spre muncă

sau aşa ne va face plăcere să credem tot restul vieţii

aşa vom povesti peste ani şi ani

că în dimineaţa următoare am dus fiecare scrumul pe tălpi

departe

printre oameni

cel puţin unuia dintre noi îi va face plăcere să

© 2007 Revista Ramuri