(fragment)

Ulise, captiv în ogigia, pare a se desprinde de vrajă, însă Ithaca se află încă departe, iar Calipso încă foarte aproape, îşi începu Alexi cursul. „În vremea asta, soarele apuse/ Şi se-nnoptă…” De văzut amănuntul legat de zarea apusului şi de înstăpânirea nopţii, în Cântul V, din poemul lui Homer! Noaptea este timpul lui Calipso, momentul ei, al beţiei simţurilor şi al uitării de sine în care Ulise se lasă ademenit. Inclusiv în ultima lor noapte împreună, de dinainte ca el să poată pleca spre Ithaca: „Ei merseră în fundul/ Boltitei peşteri, unde se culcară/ Şi petrecură până ce-adormiră”. Este dionisiacul din ei, beţia fiinţei lor urmate, după ultima noapte, de auroralitatea plecării eroului. Trupul lui Calipso, în zorii trandafirii, apare însă, holistic, la fel de ademenitor – „în haină mare, albă/ Şi gingaşă, subţire; se încinse/ Cu-un brâu frumos de aur şi-o maramă”. Acelaşi dionisiac, peste un arc imens de timp, pare să-l învăluie şi pe Leopold Bloom din Ulise al lui Joyce, în episodul al 13-lea, în momentul înserării, la întâlnirea cu Gerty MacDowell. Cu o diferenţă însă enormă, ţinând de demitizare şi dezeroizare, deloc greu de sesizat. Alexi priveşte între timp ninsoarea şi înserarea de afară. Bloom e cuprins aici de frenezia simţurilor, continuă apoi, dar şi de senzaţia unui anume disconfort, fizic şi psihic, deopotrivă („Dl. Bloom cu mâna grijulie îşi reaşeză cămaşa umezită. O, Doamne, diavolul ăsta mic şi şchiop. Începe să fie frig şi lipicios… Totuşi trebuie să te scapi de asta într-un fel.”), odată cu gândul, cenzurat parcă dintr-un nevăzut de Molly însăşi, că totul este în fapt o frumuseţe risipită – iar Alexi întăreşte ultimele cuvinte mai cu seamă pentru Iacinta care, aşezată undeva în spate printre studenţi, îşi încruntă brusc fruntea la cuvintele din urmă. Aşa cum îşi frământase privirea, rămasă câteva clipe în cea a lui Alexi, atunci când acesta numea ultima noapte a lui Calipso ca fiind una a beţiei simţurilor şi a uitării de sine. Fu suprins încă de la începutul prelegerii să o vadă pe Iacinta în sală, neaşteptându-se la prezenţa ei, aceeaşi surprindere având-o însă şi faţă de Bi, postată printre studenţi chiar în primul rând, privindu-l atentă şi din când în când zâmbindu-i discret. Îşi propusese ca ultimul curs semestrial de comparată să fie o abordare a demitizării eposului homeric în romanul lui Joyce, iar Alexi insistă în ultima parte a expunerii sale pe diversitatea interpretărilor unei astfel de teme, trecând prin sămânţa mitică infuzată peste tot în roman, cu necesitatea revizitării însă a poemului antic sub specie temporis nostri (cuvintele lui Joyce), într-o analiză, aş întări, adaugă Alexi, ce include elemente de stilistică, denotaţie, conotaţie, variabilitate, ocurenţă, energie plasticizantă. De revăzut, de asemenea, în spaţiul poieticităţii auctoriale, notaţia ludică a lui Stephen Bloom („artistul înţeles ca Atotputernicul/Dumnezeu al creaţiei în interiorul, ori înapoia, ori dincolo/ pe partea cealaltă ori mai presus de/deasupra lucrării sale, invizibil, purificat de existenţa cotidiană, nepăsător, tăindu-şi unghiile”) – mai adaugă Alexi –, şi de asemenea finalul romanului, răsfrânt în oglinda unei Molly Bloom care, lipsită de orice cenzură, se dezlănţuie într-un erotism cvasiextrem şi, cum altfel?, într-o goală idealitate. Concluzia? Suntem într-o cu totul altă zare şi sub un alt cer, departe de limpedea Ithaca, astfel încât putem vorbi fără tăgadă de o deconstrucţie dinspre o Ithaca, mon amour a mereu dorinţei regăsirii de sine înspre un Dublin de mon jour, continuu risipitor al fiinţei.

Rămasă pe locul ei din spate până la ieşirea din sală a studenţilor, Iacinta avu o tresărire când Bi se apropie de Alexi, doar acum observând-o. Şi ar fi vrut să o audă ce-i spune, aceasta stând însă cu spatele, mascată de studenţii ce continuau să iasă, şi vorbindu-i aproape şoptit lui Alexi, care o asculta atent uitându-se totodată spre Iacinta. Apoi, Bi odată plecând, Iacinta se apropie de el abia stăpânindu-şi mirarea.

Văd că ai o admiratoare surpriză, nu-mi vine să cred, chiar nu mă aşteptam!

Nici eu! răspunse Alexi curiozităţii ei.

Cum aşa, doar de la tine ştia de curs, nu? Altfel…

Doar tangenţial, întâlnindu-ne la o cafea zilele trecute. Şi nici de tine nu ştiam că vei fi aici, ai lipsit în ultima vreme, inclusiv de la seminarii.

Ţi-am scris că am avut probleme. Dar povestim mai încolo, da?

Bem o cafea la Anna dacă chiar vrei, îi răspunse Alexi, cumva încurcat.

Dar mă gândeam că ai putea veni la mine şi să rămâi peste noapte sau aş veni eu în Debarcader, a trecut atâta timp…

Nu, Iacinta, nu astăzi! O întrerupse el. Vreau să merg în Albia.

Dar e doar vineri, poţi pleca mâine, nu? insistă ea.

Am promis că voi merge azi şi, în plus, simt nevoia şi e şi timpul, am tot amânat. Te rog să nu te superi!

Ne vedem atunci la cafenea, dacă aşa vrei. Trec pe la secretariat să las nişte hârtii şi apoi vin şi eu, îi spuse Iacinta privindu-l precipitat. Apropo, mi-a plăcut foarte mult cursul şi eu chiar mă bucur să te văd, şi mi-era dor şi să te aud. Şi bănuiesc că i-a plăcut şi ei! mai adăugă înainte de a se desprinde de el ieşind din sală.

Şi eu mă bucur să te văd! îi spuse, zâmbind totodată înţepăturii cu referire la Bi.

Foarte aproape de Litere, dând colţul de pe Griviţei pe strada Paris, Cafeneaua Anna e locul predilect al studenţilor, însă acum, la ora înserării e suprinzător aproape goală. Aşezat la o masă în partea dinspre stradă, Alexi se gândeşte deja la drumul în Albia, dar şi la prezenţa neaşteptată la curs a Iacintei, ca şi, deopotrivă, a lui Bi. În ultimele zile, Iacinta nu-i mai dăduse niciun semn, poate şi ca reflex al faptului că el însuşi nu o mai căutase sub nicio formă de când cu noaptea ei în club, rezumându-se doar la a-i răspunde scurt la semeseurile sau mailurile primite. Se tot gândise dacă procedează sau nu bine mai ales faţă de ea. O simţise în ultima vreme destul de frământată. Chiar dacă la Montana şi imediat după aceea părea apropiată trup şi suflet de el, urmaseră apoi zile în care anumite gesturi, atitudini, cuvinte arătau dinspre ea parcă o altă situare. Frumuseţea risipită de care îi vorbise chiar după ce se jucase, în apartamentul ei, cu Armin, copilul ei; tristeţea mult accentuată pe care o simţea în ea, şi chiar o anume iritare, din zilele următoare; şi, mai cu seamă, uitarea de sine în club, alături de un alt bărbat, într-o suspensie nu doar a timpului pentru el, ci chiar a lumii lor, după ce conveniseră clar că se vor întâlni la ea acasă, toate acestea îi erau semne ale unei anumite schimbări în ceea ce-o privea. Poate că e, totuşi, timpul unei pauze de limpezire cu sine însăşi, şi la fel în ce-l priveşte pe el însuşi, iar o retragere în propria cochilie, cum îi şi spusese, e acum lucrul cel mai bun, îşi zise privind strada aproape pustie sub gerul de afară.

La mine te gândeai, aşa-i? o auzi pe Iacinta, zâmbind şi privindu-l lung, aşezându-se apoi pe scaunul din dreapta lui.

Exact! La tine, la noi! îi răspunse, uitându-se atent la ea, observându-i ochii părând obosiţi, cu câteva cearcăne subţiri sub ei. Ce faci, eşti bine? o întrebă după ce Iacinta îşi puse geanta şi paltonul pe scaunul de vizavi.

Nu aşa ca alţii! Sau ca altele – îi răspunse, împungându-l.

Nu cred că te-am făcut geloasă! îi replică Alexi zâmbindu-i şi el.

Voiam doar să-ţi spun că văd că nu stai degeaba, şi, de altfel, eram convinsă că în lipsa mea îţi vei găsi foarte repede pe altcineva. Ea e Calipso sau, mă rog, viitoarea Calipso despre care vorbeai la curs? îl înţepă din nou.

Comandară fetei de la bar, care se apropiase între timp, câte o cafea lungă, ea cu lapte, el fără. Şi un Martini, vă rog, mai adăugă Alexi.

Hai că-mi place revolta ta! reveni apoi înspre ea. Stai ore întregi în club cu pictorul acela spunându-mi să te aştept acasă, după ce cu o zi în urmă în Debarcader am făcut dragoste într-unul dintre momentele noastre cele mai frumoase! Şi mergi cu el la film, din câte am putut vedea, iar acum îmi reproşezi că Bi a venit la curs. Nu eu însă am chemat-o şi ţi-am zis că a fost şi pentru mine o supriză, chiar nu înţeleg…

Ai dreptate! îl întrerupse ea. Aşa este, a fost un moment al nostru cu totul aparte, cel despre care vorbeşti. Nu ştiu exact nici eu de ce am uitat de mine şi chiar îmi pare rău! Însă nu înţeleg, ce film cu el, despre ce vorbeşti? M-ai urmărit? continuă, făcând ochii mari.

Nicidecum, te-am văzut întâmplător cum intrai la Victoria şi am dedus, sincer, că vedeţi împreună un film, logic, nu? Nu, Alexi! îi răspunse, pufnind în râs. Nu cu el am fost, ci cu Cassia, care mă aştepta deja înăuntru, cu biletele luate. Culmea este însă – adăugă după ce se opri din râs – că şi el se afla acolo, dar cu nevastă-sa, din câte mi-am dat seama auzindu-i ce-şi vorbeau, intrând în sală chiar în spatele meu.

Deci nu ţi-a ieşit nimic cu pictorul, vrei să spui! o înţepă, la rândul lui. Dar ţi-ai fi dorit, îmi e clar, altfel de ce aş trăi senzaţia cu totul nouă, aşa cum Mîşkin, şi-am vorbit de el la Montana, cum înţelegea el că are o astfel de senzaţie, una cu totul şi tristă, stând lipit cu sufletul de Rogojin chiar în noaptea după ce îşi ucisese netrebnic iubita fără sens, fără inimă, fără orizont.

Chiar nu, şi, ironic sau nu, aşa este. Se pare că nu i-am trezit suficient interes şi poate nici el mie! îi răspunse zâmbind cu toată faţa. Ţi-am zis că mai degrabă tu îţi vei găsi mai repede pe cineva şi se pare că ţi-ai şi găsit. Blondă, ca şi soţia ta…

Glumeşti! o întrerupse el. Nu e vorba de a găsi pe cineva şi oricum nu cred că ne vom lua la întrecere. Haide, chiar ar fi rizibil!

Cum adică? Vine tam-nesam la curs şi apoi şuşoteşte cu tine, cu studenţii trecând prin spatele ei, şi vrei să-mi spui că totul e pură ingenuitate? Deşteptule ce eşti, şi eu iubindu-te în tot acest timp şi cum de a apărut ea tocmai acum şi vrei să te şi cred, sper să nu-mi dai amănunte, o să-ţi duc oricum dorul, ştiu bine aşa cum ştiu, şi văd spaţiul îngheţat de afară şi iarna, şi orizontul ca o suspensie, şi sensul ratat.

Ţi-am spus că am băut o cafea cu ea zilele trecute…

Nu-mi da amănunte, te rog! îl opri ea. Procedezi cum vrei, vă puteţi vedea în continuare sau mergi cu ea în Albia, tu ştii ce ai de făcut. Mă mir doar, acum, că, dorindu-mi să ne vedem în toată această perioadă, inclusiv azi, chemându-te la mine, mi-ai invocat retragerea ta în cochilie.Care cochilie, a lui Bi sau poate alta prin Albia? Apropo, încă de acum vreo lună îţi spuneam că aş vrea să vin şi eu cu tine şi, dacă nu mă înşel, te-ai eschivat.

Ştii că nu te pot duce în Albia, ţi-am spus şi atunci. Şi nu am nimic cu Bi! încercă Alexi să o liniştească.

Îi prinse după aceea mâna, frământându-i degetele şi tăcând amândoi. Iacinta îl privi oarecum nelămurită, dar şi zâmbind în colţul gurii, după care, îi luă, la rândul ei, degetele strângându-i-le unul câte unul în palmă. Îşi bău cafeua, sorbind încet şi continuând să tacă. Are ea cu tine, stai liniştit, dacă nu ai tu, am citit-o bine la Montana şi am văzut-o cum te privea încă de pe atunci. E o bucată bună şi nu are se pare incertitudini, şi nici reţineri şi, mai degrabă, eu mi-aş căuta cochilia, nu tu. Of, Doamne, cine ce să mai înţeleagă ce se adaugă, ce câştigi , ce pierzi.