| Articole |
| Versiunea PDF |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Ştefan MelancuÎntre suflet şi trup Între suflet şi trup stă îngerul suflând peste carne uitarea şi peste uitare îndoiala apoi neputinţa peste toate cele întâmplate în muchia acestora ca în tabloul acela târziu de octombrie cu frunzele toamnei căzute în noi fără arbori ci doar cu frigul lor făcut ghem priveliştea de atunci cernea gândul uituc pleoapa de cer oprită pe loc în creştetul nostru vedeam amândoi cum deodată curgea timpul doar în noi şi într-un unic sens doar într-un singur contur arătându-ni-se ai şi spus-o dându-ţi capul pe spate şi privind doar norii cu-nfrigurare yes Doamne mulţumesc ochiului că este văz şi pot vedea acum şi aici cu partea de suflet a trupului şi a buzelor şi a cerului gurii şi şi ai spus-o tocmai în acest fel ciudat amestecând totul mirată că înnourate ele cuvintele trec prin tine fără oprire iar eu tot tăceam şi te înfăşuram în mine ca niciodată uitându-mă Aşteptarea Şi ai aşteptat ţinând în mâini ziua de-afară nevoind să o laşi de tine mi-ai pus-o sub ochi îngălată doldora de picurii ploii să vină iubitul pe el îl aduce ploaia cu pântecul ei îl voi îmbrăţişa în curgerea ce doar ea o ştie şi am venit din zări sau din zările de după nici nu mai ştiu cum se înşirau clipe pe care puteai tăia viaţa întreagă vieţile ştiu doar că fumul nopţii desena în dreptul nostru un nou drum iar pub-ul acela (canapelele roşii dixit în care sorbeam licori din alcool verde) muşca din solzi de altă vreme un alt timp stors în alint de iacint să nu murim iubite acum când ne spală clipele dragostea şi când vom creşte crescându-ne creşterea şi şi ploaia înflorea noaptea pub-ul mirosea a iacint canapelele roşii deveneau adânci cu puf de stele verzi printre picuri noaptea întreagă apoi ne-am iubit timpul de mine pe tine albindu-se De ceRaza unui septembrie înroşit de toamnă imaginea ta îmbrăţişând stingheră aerul ros de ultime păsări trecând în strigăte peste Albia (patria cu gust de mere rămasă într-un ochi de copil) ţi le pun în palmă ca şi atunci şi în aceeaşi tresărire stau toate şi atunci de ce afară e iarnă şi în loc de mere rostogolindu-se cade tăcere doar dintre frunze vor fi aici aceleaşi zile sub care împreună căutam raza acelui soare înălţat peste toamnă galbena lună apoi cu gust de păsări ţi le aşez sub zare tăcută şi-a noastră şi atunci de ce ochiul cerului doare şi-n loc de patrie cu gust de mere şi-albastră în carne ne cerne ninsoare După-amiază de cuvinte În faţă stau cuvintele cât să poţi vorbi chiar acum încotro se duce soarele tău şi pielea lui reavănă încotro se taie ziua în muchie şi unde gândul freamătă cu carnea lui roşie şi unde e atâta arsură pe care buzele o duc cu ele oho departe o mare de cuvinte despicând cu limba lor după-amiaza de iarnă cât să aduni în ea toate zăpezile nesfârşite în ele să-ţi adăposteşti o clipă reavănul soarelui şi carnea gândului şi arsura departelui cât să întoarci apoi în urmă toţi anii pa pusi să aveţi somn uşor să vină aripa de înger să vă legene-alene în gene după-amiază de cuvinte spui însă şi atât în spatele lor creşte coaja de umbră în care se ţese tăcut chipul tău de ieri pieptănându-se Matinală E prea devreme e prea devreme dimineaţa şi ziua abia şi-au deschis ochii peste ochii în care ţi-ai pus somnoroasă împreunată cu cifrul nopţii m-am visat zburând şi în goană fotografiile noastre de ceva timp ne îmbrăcau în ele tineri şi înaripaţi e prea devreme zgriptzi pisica neagră cască adunând în privirea ei de şofran noaptea visând soarele din amiază ci lasă-ţi lumea ta alături aici sunt crângurile închipuite dar verzi aici şi marea ta adunată într-un blitz violet (sau albastru oricum e aceeaşi) câteva clipe încă poţi zbura poţi zbura Poveste din frunze lui Eminescu bătrân Cum să devii şi cum să te întorci (nefilosofic) la sine vii mai întâi câţiva ani înapoi ani mulţi chiar şi cutreieri frunzele cele mai ales intrate în iarnă lipite de pământ frunzele sunt organe principale îngereşti servesc la respiraţie împreună cu aerul da sunt foi verzi prinse într-un peţiol (super!) de ochiul cerului şi nu uita, gustul pământului de care se lipesc ai tot trecut pe lângă el te opreşti apoi într-un crâng cât mai înalt (al Albiei e mai bine) plimbându-te prin ce era odată ca niciodată pe când poveştile se urcau într- adevăr la cer şi nu erau în viaţa ta alte fiinţe decât cele ştiute o! o! şi aici poţi sta în câteva cuvinte doar câteva gramatică târzie cât mai aproape de pâmânt şi văzduh a învăţa a muri nu liniştit vreodată tânăr pe mine Mie redă-mă atâta doar poţi dormi după aceea fără teama de fi singur amintirile se pot plimba prin camera mică însoţite mâinile subţiri şi reci îţi pot acoperi deodată ochii simplu ca şi frunzele arborilor sprijiniţi în fereastră sau în pământ sau în văzduh |