Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poeme

        de Ştefan Melancu

Între suflet şi trup

Între suflet şi trup stă îngerul

suflând peste carne uitarea

şi peste uitare îndoiala apoi neputinţa

peste toate cele întâmplate

în muchia acestora –

ca în tabloul acela târziu

de octombrie cu frunzele toamnei

căzute în noi

fără arbori ci doar cu frigul lor făcut ghem

priveliştea de atunci cernea gândul uituc

pleoapa de cer oprită pe loc în creştetul nostru

vedeam amândoi cum deodată curgea timpul

doar în noi şi într-un unic sens

doar într-un singur contur arătându-ni-se –

ai şi spus-o dându-ţi capul pe spate

şi privind doar norii cu-nfrigurare

yes Doamne mulţumesc ochiului

că este văz şi pot vedea acum şi aici cu partea de suflet

a trupului şi a buzelor şi

a cerului gurii şi şi

ai spus-o tocmai în acest fel ciudat amestecând totul

mirată că înnourate ele cuvintele trec prin tine

fără oprire

iar eu tot tăceam şi te înfăşuram în mine

ca niciodată

uitându-mă

Aşteptarea

Şi ai aşteptat ţinând în mâini ziua de-afară

nevoind să o laşi de tine

mi-ai pus-o sub ochi îngălată doldora de picurii ploii

să vină iubitul pe el îl aduce ploaia

cu pântecul ei îl voi îmbrăţişa în curgerea ce doar ea

o ştie

şi am venit din zări

sau din zările de după

nici nu mai ştiu cum se înşirau

clipe pe care puteai tăia viaţa întreagă vieţile –

ştiu doar că fumul nopţii desena

în dreptul nostru un nou drum iar pub-ul acela

(canapelele roşii dixit în care sorbeam licori

din alcool verde)

muşca din solzi de altă vreme

un alt timp stors în alint de iacint

să nu murim iubite acum când ne spală clipele

dragostea şi când vom creşte crescându-ne

creşterea şi

şi ploaia înflorea noaptea pub-ul mirosea a iacint

canapelele roşii deveneau adânci cu

puf de stele verzi printre picuri

noaptea întreagă apoi ne-am iubit

timpul de mine

pe tine albindu-se

De ce…

Raza unui septembrie înroşit de toamnă

imaginea ta îmbrăţişând stingheră aerul ros de ultime păsări

trecând în strigăte peste Albia (patria cu gust de mere

rămasă într-un ochi de copil) –

ţi le pun în palmă ca şi atunci

şi în aceeaşi tresărire stau

toate

şi atunci de ce afară e iarnă şi în loc

de mere rostogolindu-se

cade tăcere doar dintre frunze

vor fi aici aceleaşi zile sub care împreună căutam

raza acelui soare înălţat peste toamnă

galbena lună apoi cu gust de păsări –

ţi le aşez sub zare

tăcută şi-a noastră

şi atunci de ce ochiul cerului doare

şi-n loc de patrie cu gust de mere şi-albastră

în carne ne cerne ninsoare

După-amiază de cuvinte

În faţă stau cuvintele cât să poţi vorbi chiar acum –

încotro se duce soarele tău şi pielea lui reavănă

încotro se taie ziua în muchie şi unde

gândul freamătă cu carnea lui roşie

şi unde e atâta arsură pe care buzele o duc cu ele

oho departe

o mare de cuvinte despicând cu limba lor

după-amiaza de iarnă cât să aduni

în ea toate zăpezile nesfârşite

în ele să-ţi adăposteşti o clipă

reavănul soarelui şi carnea gândului

şi arsura departelui

cât să întoarci apoi în urmă toţi anii

pa pusi să aveţi somn uşor să vină aripa de înger

să vă legene-alene în gene

după-amiază de cuvinte spui însă şi atât

în spatele lor creşte coaja de umbră în care se ţese

tăcut chipul tău de ieri pieptănându-se

Matinală

E prea devreme e prea devreme dimineaţa şi ziua

abia şi-au deschis ochii peste ochii în care ţi-ai pus somnoroasă

împreunată cu cifrul nopţii

m-am visat zburând şi în goană fotografiile noastre

de ceva timp ne îmbrăcau în ele

tineri şi înaripaţi

e prea devreme zgriptzi pisica neagră cască adunând

în privirea ei de şofran noaptea visând

soarele din amiază

ci lasă-ţi lumea ta alături

aici sunt crângurile închipuite dar verzi

aici şi marea ta adunată într-un blitz violet (sau albastru

oricum e aceeaşi)

câteva clipe încă poţi zbura poţi zbura

Poveste din frunze

lui Eminescu bătrân

Cum să devii şi cum să te întorci (nefilosofic)

la sine – vii mai întâi câţiva ani înapoi

ani mulţi chiar şi cutreieri frunzele

cele mai ales intrate în iarnă lipite de pământ

frunzele sunt organe principale îngereşti

servesc la

respiraţie împreună cu aerul da sunt foi verzi prinse

într-un peţiol (super!) de ochiul cerului

şi nu uita, gustul pământului de care se lipesc

ai tot trecut pe lângă el

te opreşti apoi într-un crâng cât mai înalt

(al Albiei e mai bine) plimbându-te prin ce era odată

ca niciodată pe când poveştile se urcau într- adevăr la cer

şi nu erau în viaţa ta alte fiinţe decât cele ştiute

o! o! şi aici poţi sta în câteva cuvinte doar

câteva – gramatică târzie –

cât mai aproape de pâmânt şi văzduh

a învăţa a muri nu liniştit vreodată tânăr

„pe mine Mie redă-mă“

atâta doar poţi dormi după aceea fără

teama de fi singur amintirile se pot plimba prin camera mică

însoţite

mâinile subţiri şi reci îţi pot acoperi

deodată ochii

simplu ca şi frunzele arborilor sprijiniţi în fereastră

sau în pământ sau în văzduh

© 2007 Revista Ramuri