În romanul său Supuşii regelui de ceară (Craiova, Editura MJM, 2008), Ion Munteanu ne propune, într-o poetică a geometriilor variabile, o lume a întâlnirilor interculturale esenţiale.

Oamenii pot intra în contact pe coordonatele unor fapte de existenţă definitorii: limba, cultura (tradiţii, obiceiuri, ritmuri, ritualuri, ceremonii), arta, credinţa, iubirea. Ceea ce-i face, în principal, permeabili unii la alţii este contemporaneitatea. Într-un fel, a trăi în acelaşi timp înseamnă a trăi împreună. Regele de ceară este cel care, prin flacăra lui, ne gestionează timpul. El luminează fericirile şi tristeţile. În timp ce măsoară timpul şi lui îi trece timpul. Cu toate acestea, el este însă rege, fiinţele fiindu-i totuşi supuşi. De patru ori apare textualizat regele de ceară: „o lumânare grasă ce închipuia un rege fioros” (p. 12), „într-o seară, regele de ceară a început, din senin, să plângă” (p. 16), „regele de ceară al Lianei” (p. 231), „a rămas (...) o parte din lumânarea ce-l reprezintă pe regele acela trist şi bizar, cufundat în griji pentru poporul său, şi ai cărui nefericiţi supuşi îi suntem noi, cu toţii” (p. 285).

În construcţia romanescă, instanţa narativă prezintă două componente: pe Iuliu Nicola şi oraşul curţilor interioare.

Născut în 1950, într-un sat de pe Valea Amaradiei (p. 219), Iuliu Nicola este al treilea fiu al lui Gheorghe al Dinii şi al Mariei (primii doi, Grigore şi Nicolae, mor mici fiind). Absolvă Facultatea de Filologie din Bucureşti, locuind într-un cămin din Grozăveşti (p. 180). În timpul studiilor trăieşte dezamăgirea unei relaţii cu Anca-Maria. Ajunge întâiul intelectual „dintr-un neam aflat la prima generaţie încălţată în pantofi” (p. 120). Îşi petrece „anii stagiaturii” (p. 147) în Transilvania. Ajunge jurnalist, apoi în „primii ani după Revoluţie” se transferă la un ziar „din Oltenia” (p. 75), poziţie, loc şi timp în care se fixează centrul relatării („unde lucrez şi în prezent”, p. 75). Iuliu Nicola este un oltean într-un oraş transilvan: „orăşelul T.S.” (p. 281). După absolvire se vede, aşadar, repartizat în oraşelul T.S., zonă cu populaţie majoritar maghiară.

După câţiva ani de profesorat, Iuliu Nicola se transferă, într-un nedatabil iunie, la ziarul „Drum nou”. Imediat după aceea îi moare tatăl, lucru care-l afectează profund. În aceeaşi perioadă trăieşte o poveste de dragoste cu Astrid („înaltă, tânără, atrăgătoare”, p. 121), colega sa de redacţie; o aventură în care primii paşi îi face Astrid (logodită, în acel moment, cu un chirurg, Sorin, lector universitar în Bucureşti). Tânăra „vorbea şi citea în cinci limbi, meritul fiind, deopotrivă, al familiei, al mediului în care crescuse şi al ei înseşi” (p. 124). Avem de a face cu o relaţie de o noapte, după care ziaristul rămâne cu senzaţia de a fi fost „o jucărie” (p. 127).

La câteva săptămâni după aceasta, în octombrie („când nu mă vindecasem de Astrid”, p. 42), Iuliu Nicola o cunoaşte pe Kinga: profesoară suplinitoare, studentă la F.F., la română-engleză în Bucureşti: „inabordabilă, frumoasă, severă, absentă”, „era o aristocrată”. Kinga îi face cunoscut că este căsătorită şi-i povesteşte despre Szylamer, soţul său. Pentru Iuliu, acest lucru constituie o lovitură. (p. 42). După suferinţele produse de Anca-Maria, Astrid şi Kinga, Iuliu îşi găseşte liniştea căsătorindu-se cu Cristina.

Un alt personaj remarcabil este Leonard Antschel, negustorul de vinuri devenit, printr-un pact cu sine, anticar. Părinţii săi îşi încercaseră norocul în oraşele moldoveneşti până să ajungă să se aşeze în târgul transilvan.

Privit în ansamblu, romanul ne arată o lume de profesori (Iuliu Nicola, Szylamer, Perek, Alexandru Drăgan, Nelu Bălaşa, Kinga ş.a.). Aceştia sunt în majoritate străini de locul unde profesează: Iuliu şi Nelu Bălaşa vin din Oltenia, Perek, după ce înainte nu stătuse nici zece zile la ţară (p. 9), rămâne în comuna C. timp de 37 de ani. Szylamer este, la fel, repartizat în comuna C., înlocuindu-l pe Perek. Antschel este şi el venit în oraş. Starea naturală a eroilor romanului este aceea de a fi străini şi de a-i conştientiza pe ceilalţi ca străini. Sursele comunicării interculturale, aceea care anesteziază faptul de a fi străin, sunt cinci: limba, cultura, iubirea, credinţa, arta. Apropierea are loc, mai întâi, pe calea cunoaşterii unei alte limbi decât cea maternă. Întâlnirea se produce în interiorul culturii. Iubirea capătă şi ea caracter intercultural. Credinţa îi separă şi-i apropie, unii sunt catolici, alţii ortodocşi. Abandonarea credinţei este sancţionată. „Am păcătuit, arată Kinga, nu când mi-am înşelat soţul, ci când m-am închinat unui Dumnezeu pe care, fără să ştii, l-ai adus cu tine aici” (p. 70). Soluţia interculturală o aduce Antschel, care consideră că adevărata credinţă nu este cea care învrăjbeşte oamenii: „Dumnezeu este acolo unde este lăsat să intre” (p. 233). Arta, literatura, naraţiunea este fundamentul de nimeni contestat al interculturalităţii eroilor romanului.

Viaţa de acasă se pune în naraţiune. Întâlnirea oamenilor are loc la nivel de povestire. În fond, se întâlnesc povestirile. Prin intermediul lor intră în contact culturile. În al treilea rând, în roman se intersectează istorii.

Eroii se străduiesc să se iniţieze în cultura celor pe care-i iubesc, a celor alături de care trăiesc. Primul impuls este către o iniţiere livrescă. Adevăratele porţi de intrare în formele de viaţă ale locurilor sunt de ordin estetic şi erotic.

Adaptarea şi asimilarea încep cu deprinderea modului local de a trăi. Învaţă să vorbească precum oamenii între care au ajuns, să gândească în conceptele lor, să simtă după valorile lor. Eroii trăiesc experienţele în mod critic, interpretativ, în categoriile şi valorile propriei culturi şi în limbajul ansamblului de cunoştinţe al profesiei lor. Cu alte cuvinte, în parte traduc dintr-o cultură într-alta.

Două mize se desprind: a trăi cu celălalt şi a gândi cu celălalt. Universul trăirii şi universul scolastic se intersectează.

Eroii intelectuali (în special, Iuliu Nicola, Perek, Szylamer) au ca mediu identitar mediul scolastic, în sens tipologic: skhole ca răgaz, ca timp liber, ca spaţiu al desprinderii de urgenţele şi presiunile practice ale vieţii în favoarea unor jocuri secunde – artistice, estetice, ficţionale.

Participanţii la jocul estetic al ficţiunii sau la jocul erotic sunt, totodată, participanţi la o illusio pe care acestea o produc şi o reproduc; ei iau în serios ca pe o chestiune de viaţă şi de moarte faptele rezultate din mecanismul şi din logica jocului.

Dincolo de proteicele conotaţii, în final se instaureză o poetică a întâlnirii autorului cu personajele sale. Prinse de poveştile proprii în maşinaţiunile care le fac să nu mai diferenţieze realitatea de ficţiune, personajele îl atrag în acest joc şi pe autorul textualizat. Deşi iluzia este că autorul îşi creează personajele, realitatea ce se impune este că personajele îşi plăsmuiesc autorul care să le merite.

Trei sunt aspectele ce fac, în principal, valoarea romanului şi plăcerea lecturii: o rară şi echilibrată experienţă a interculturalităţii, o îndelung cugetată putere de a oferi gânduri despre un mod înţelept de a trăi şi senzaţia că prezentul este îndeajuns pentru prezent, căci doar gândirea de după noi rămâne.