Gheorghe Dănişor, personalitate de marcă a învăţământului universitar craiovean, profesor de Filosofia dreptului, descinde în poezie cu un volumul Dincolo de dincolo, tipărit în condiţii grafice excelente la Scrisul Românesc Editura-Fundaţia. Prefaţatorul cărţii, profesorul Ovidiu Ghidirmic observă că „Gheorghe Dănişor profesează o lirică metafizică”, găseşte acestui tip de poezie o asemănare” într-o anumită măsură cu cea a lui Lucian Blaga şi Nichita Stănescu” şi concluzionează că avem de a face cu „un excelent volum de poeme”.

Ce aduce în poezie Gheorghe Dănişor este fenomenalul existenţial ajuns la starea de interogare. Specifică este neliniştea, nesiguranţa ce se constată prin poezie în viaţa de după filosofie. Pentru a da chip verbal incertitudinii ce vine după filosofie, se recurge la poezie. Poezia este dincolo de dincolo. Gheorghe Dănişor scrie o poezie cu inducţii filosofice. Direct spus: scrie poezie filosofică. Filosofia este o expresie a lui „dincolo”, iar poezia este un „dincolo de dincolo”, este al doilea dincolo. Poezia ajunge o trăire post-filosofică a vieţii. Conform poeticii implicite, poezia este o experienţă a incertitudinii, este o trăire a lui mereu „dincolo”: „Oscilam între a fi şi a nu fi/(...)/ De fiecare dată mă regăsesc dincolo/(...)/ Mă cutremur la gândul/ Că a fi şi a nu fi nu există./Atunci unde sunt eu?/ Cel ce mă îndoiesc?” (Mereu dincolo). Fără a se face pur şi simplu filosofie, în această poezie se filosofează. Poetica implicită a acestei poezii este următoarea: omul are gânduri şi trăiri, unele dintre acestea devin comunicare poetică sub forma meditaţiei, contemplării, reflecţiei. Eul poetic al acestei poezii este „aici”: gândeşte, trăieşte, face experienţa a diferite emoţii, sentimente, pasiuni. „Aici” este zona afectivităţii şi a gândurilor slab definite, a gândurilor într-o doară. Aici sunt emoţii şi stări: tristeţea (Tristeţe), singurătatea (Singurătatea), incertitudinea (Incertitudine). Trăirile sunt agreabile, dar ajung să se opacizeze. Pentru a le păstra, eul liric este obligat să treacă „dincolo” de ele. Eul poetic este mereu dincolo, iar poezia este o încercare de a ajunge la transparenţa de sine, la fire, la esenţa fenomenelor. Cu alte cuvinte, viaţa opacizează orice „dincolo”, iar eul poetic trudeşte la a aduce lucrurile la transparenţă; astfel, el trece „dincolo de dincolo”. Mai exact, poezia este trasparenţa unui al doilea dincolo. „Dincolo de dincolo” este al doilea dincolo. Primul dincolo constă în variate elemente: „dincolo de mine” (A fi şi a exista), „dincolo de cuvinte” (Între-deschidere), „dincolo de logos”(Dincolo de logos), „Dincolo de mine, un abis” (Vederea ochiului ce vede), „dincolo de mâine şi de ieri/ Dincolo de mine şi de tine” (Veşnicia clipei), „dincolo de ochiul care vede” (Destin căzut), „dincolo de stele” (Gândul furat în constelaţii), „Dincolo de spaţiu şi timp” (Comprimarea timpului), „Dincolo de prezenţa efemeră” (Dincolo) „dincolo de orice locuire” (Incertitudine). Dacă primul dincolo constă în elemente de stare, al doilea dincolo se compune din stări mişcătoare. Al doilea dincolo este făcut din încercări, căutări, incertitudini, nelinişti, „gândul greu”. În al doilea dincolo, gândul este greu: „Îmi este gândul greu” (Revenire). Eul poetic este acum „revoltat împotriva ideii” (Filosofare), este „în căutarea sinelui pierdut” (Căutarea sinelui), este asaltat de întrebări („De unde, când şi cine sunt/ Mă chinuie întrebările” – De unde şi când), se autoconstruieşte („Eu mă plănuiesc pe mine” – Undeva cândva”), se raportează la o lume evanescentă („Lumea se zbate între a fi şi a nu fi” – A fi şi a nu fi; „Nimicul/ (...)/ este temeiul Universului” – Nimic).

Mecanica situaţională este următoarea: privind pe fereastră, noi suntem „aici”; cu timpul, geamul ferestrei se opacizează şi eul liric trebuie să-l dezopacizeze prin trecerea dincolo. Aceeaşi euristică o urmează şi accederea la dincolo de dincolo. Gândurile sunt întoarceri ale gândirii spre sine. Adevărata întoarcere a gândirii spre sine este încercarea de regăsire a gândului din gând, căutarea de sine şi de lume. Această reflecţie duce eul gânditor dincolo, la al doilea dincolo. După ce a trăit emoţia sau gândul slab definit, eul cogitativ vrea să se limpezească. Când se află pe cale să-şi clarifice prin gândire emoţiile, trăirile şi gândurile nedefinite, interogative, exclamative, nedeterminate, atunci eul liric se situează dincolo de dincolo. Aici este emoţia, dincolo este intelectualizarea emoţiei, a incertitudinii, a neliniştii. În momentul în care eul liric păstrează emoţia şi, totodată, reflectează asupra ei, atunci el se situează dincolo de dincolo. Dincolo este aria reflecţiei, a filosofiei, dincolo de dincolo este emoţia filosofică, lirica filosofică.

Poeziile antologice sunt: Despre fire, A fi şi a exista, Filosofare, Vederea ochiului ce vede, A fi şi a nu fi, Metamorfoze, Dincolo, Mereu dincolo, Meditaţie, Fără vorbe. Mereu dincolo şi Dincolo se arată a fi cele mai reprezentative poezii ale acestui volum remarcabil.