De la primul volum de poezii publicat de Mihai Măceş, în 1982, (Golful luminii, Craiova, Editura Scrisul Românesc) şi până la cel mai recent au trecut 33 de ani. Încă de la început, Mihai Măceş a arătat o gândire-visare poetică de o tonalitate proaspătă, aşezată şi coerentă. În general, poezia este vibraţie. Poezia lui Mihai Măceş s-a situat şi a rămas de la prima notă în limitele unui timbru grav. Inflexiunile lirice nu au vizat să atingă zbaterea, contorsionarea, contradicţia, conflictele iremediabile. Modulaţia a fost una blândă, sobră, aşezată, meditativă. Alături de timbrul grav reţinem, de asemenea, ca specifică reluarea obsesivă a unor teme (evadarea din real, mitul, visarea, amintirea, moartea, iubirea). Plachetele publicate până acum de Mihai Măceş par capitole ale unui mare volum ce le cuprinde şi le dă unitate. Două elemente s-au modificat în timp: profunzimea explorării poetice şi dexteritatea în utilizarea tehnicilor, mijloacelor şi instrumentelor de poetică.
Energia liricii poetului are diferite surse, dar de fiecare dată provine dintr-o tensiune poetică uşor detectabilă. Este vorba nu de o poezie de expresie, ci de o poezie de stare: o stare calmă, o stare de împăcare cu sine, cu lumea şi cu evenimentele. În miezul calmităţii stă resemnarea. Am zice că tensiunea liricii sale se manifestă ca o resemnare calmă, delicată şi discretă. Singurele asperităţi ale liricii sunt de nuanţă romantică. De altfel, eul liric nu se consideră desuet dacă rămâne romantic.
Situaţia poetică ce generează versurile este reamintirea. Aflat la vârsta maturităţii, cu onestitate, eul liric se întoarce spre sine, se depliază, încearcă să-şi înţeleagă drumul şi destinul. Mai întâi, conştientizează că în Valea Pârâului sunt mituri de care s-a îmbibat şi care se interpun între viaţa trăită şi modul în care aceasta este înţeleasă: Valea Pârâului alt Mit/ Există mituri peste tot în Valea Pârâului/ e/ Mitul la care ajung să mă-nchin din ce în ce mai rar/ în ultima vreme doar cu gândul mai ajung/ în Valea Pârâului (Există mituri peste tot). Condiţia poetului şi destinul său de neocolit se identifică în a încărca, în a acoperi trăirile cu cuvinte: Fără cuvinte, poetul este ca o pasăre fără aripi (Destin). Miturile sunt Credinţe ale Lumii de Începute Timpuri cu Eroi şi Zei/(...)/ povestiri despre credinţele Lumii/ despre originea Universului despre Zei şi Eroi/ despre Istoria sacră a Inceputurilor Timpului (Mituri).
Poetul îşi acceptă destinul, dar nu îşi poate reprima sentimentul că în lumea curentă el se află într-un trist exil: De pe malul cel îngheţat al Văii Pârâului/ Pontus Euxinus tristeţe a mea/ îmi trimit o scrisoare/ în care nu ştiu ce-mi voi scrie/ (...)/ trist exil/ când ştii ce important şi ce preţios/ e/ să stai aproape de ai tăi/ (...)/ bine că toate se termină (Exil). În situaţia de reamintire, un exil este prezentul faţă de trecut. Gândul că timpul trece şi viaţa se epuizează face ca situaţia de reamintire să genereze întrebări, nelinişti, îndoieli, incertitudini, dileme şi nedumeriri.
Cea mai valoroasă componentă a volumului o reprezintă poeziile în care eul liric îşi devoalează insecuritatea existenţei. Poezii precum Dilema, Nedumerire, Uitarea, Îndoială, Oboseală, Incertitudine şi Autobiografie sunt antologice. Aici lirica lui Mihai Măceş ia altitudine, devine remarcabilă. În acestea, sufletul a atins limite şi margini. El şi-a pierdut busola şi siguranţa. Aceste poeme fac din nesiguranţă un spaţiu securizant. Incapabil să domine interogaţiile, eul liric scoate din ele minimul confort; este un confort îndoielnic, precum un somn în cuşca unui leu. Insecuritatea apare mai întâi ca o senzaţie că ai ajuns la marginea timpului tău: Amintiri care nu-mi lasă sufletu-n pace/ la marginea vremii mele (Autobiografie). Da, ai ajuns la marginea timpului tău, dar poate că tu crezi că este marginea, accepţi că este marginea, vrei să pleci şi, de fapt, acela nu este ceasul plecării: Voiai să pleci dar încă nu venise ceasul plecării (Incertitudine). Cântarea nesiguranţei şi a liniştii în biserică provoacă replica înţeleaptă a unui preot: Domnul nici nu ştie că exişti mihai/ de când nu ai mai trecut pe la un lăcaş al Lui/ avea dreptate/ n-avusesem timp nici să mor/ luptându-mă pe viaţă şi pe moarte cu viaţa (Îndoială). Finalmente, se desprinde ca dilemă că nu ai cum să ai siguranţă, dacă nu ai răspunsuri, şi că, mai mult, nu ai cum să ai răspunsuri, dacă nu ai şi nu pui întrebări: Cum să ştii răspunsurile dacă nu ştii întrebările/ (...)/ dar să întreb pare o erezie (Dilema).
Credem că pe acest platou de creaţie, lirica lui Mihai Măceş a atins cea mai înaltă altitudine estetică de până acum. De unul singur şi pe cont propriu, eul liric înfruntă necunoscutul. În plan formal, este de notat că în volumul de faţă primele versuri de pe pagină sunt poeme într-un vers. Astfel de încercări de esenţializare am întâlnit şi în haiku-urile din placheta anterioară (Romantic într-un veac barbar, 2011).
Conclusiv, volumul de faţă este remarcabil; el reprezintă cea mai valoroasă carte scrisă până acum de Mihai Măceş. În plus şi în mod implicit, bucuria noastră vine şi din faptul că această carte arată că Mihai Măceş poate mai mult şi se străduieşte tot mai mult.