Poet, prozator şi jurnalist notabil, Constantin Pădureanu debutează în teatru cu drama Gura lumii. Dintru început, teatrul său este unul matur, bine aşezat în tehnici, concepte şi marcheri teatrali. Autorul este stăpân pe procedurile stilistice specifice şi pe tehnologia creării de efecte estetice dramatice. Remarcabile sunt, înainte de toate, coeziunea, coerenţa şi unitatea mişcării scenice şi intelectuale a personajelor. Acestea sunt înscrise pe trei coordonate generice. Coordonata spaţială este cea mai clar şi exact definită. Universul imaginar este acelaşi din scrierile lui Constantin Pădureanu din ultimul deceniu; este vorba despre lumea rurală a Rudarilor Olteniei, localitate fictivă din proximitatea Craiovei. Coordonata temporală este relativ vag delimitată şi constă în evocarea faptului că Iorgu se înapoiază din prizonierat din Rusia la 51 de ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, cam prin 1996, adică. Coordonata existenţială se delimitează în cadrul şi prin relaţiile sociale configurate. Raporturile sociale sunt limpede diferenţiate, clar structurate, fiind eficiente şi funcţionale. Evenimentele reprezentate apar ca fiind caracteristice pentru funcţionarea aşezată a entităţii sociale: peţit, adulter, despărţiri, separări, beţii, bârfe, pălăvrăgeală, căsătorie, sinucidere etc. Sentimentele ce modelează comportamentele interpersonale sunt preponderent pozitive: admiraţie, încredere, respect, prietenie, iubire. Apar şi sentimente negative: ura, răutatea, invidia, dispreţul, ameninţarea.

Legea fundamentală care reglează relaţiile interumane o constituie obiceiul strămoşesc, tradiţia. Instanţa axiologică este gura lumii. Cele zece personaje se organizează în trei nuclee dramatice. Ele sunt interconectate în plan spiritual prin standardul de decodificare, prin cel de evaluare şi cel de reglare socială al gurii lumii. Primul nod de semnificaţii al dramei îl reprezintă faptul că Nicu Sever se pregăteşte şi se antrenează să moară. Piesa chiar se deschide cu scena în care acesta este aşezat în sicriu. Aşa îl găseşte bătrâna Leonora Bacariciu, care vine la el să-l roage să-i taie un cocoş. Aceasta îl critică aspru pentru că şi-a făcut sicriu din timpul vieţii şi pentru că, mai mult, îi face proba. Leonora este ipocrită şi meschină în reproşurile ei, întrucât ea însăşi se comportă ca şi cum viaţa şi moartea s-ar intersecta. Realizând că bătrâna, telefonul fără fir al satului, va devoala întâmplarea, Nicu Sever se străduieşte să-i dea o explicaţie salutară. Temerea lui este următoarea: „Gura lumii o să mă judece şi cum o să mai scot eu capul în sat de răul pe care mi-l face baba asta uitată de Dumnezeu?”. Deşi ea însăşi se lasă motivată de lumea de dincolo, Leonora refuză comprehensiunea binevoitoare a preocupării lui Nicu Sever. Ea arată într-o discuţie cu Ioana Albiş: „Îmi dau de acu de pomană, de pe lumea asta, că, atunci când oi fi pe lumea ailaltă n-are cine să-mi dea. (...) Să te tratez, fata mea, cu răchia pe care o am pentru înmormântare”. Leonora este, am spune, personajul coagulant; ea constituie elementul de legătură între cele trei nuclee dramatice. Este principalul exponent al gurii lumii.

Al doilea nod al intrigii integrate este alcătuit din interacţiunile ce conduc la căsătoria Georgetei Scrobeală cu Eugen Guşatu. Preliminar, Georgeta a rămas gravidă, iar Eugen nu dă semne că ar dori s-o ia de soţie; ba chiar, el o are ca amantă pe Ioana Albiş. Demersurile agresive ale Polinei şi ale lui Mitrică Scrobeală, ca şi influenta gură a lumii ajută la reconfigurarea relaţiei dintre cei doi tineri. Mitrică îi spune Polinei: „Ai făcut de râs familia şi ne-ai băgat în gura lumii”.

Al treilea nucleu dramatic este subsecvent despărţirii Ioanei Albiş de Anghel Ciucă. Odată plecată de acasă, Ioana ajunge femeia uşoară a satului: are relaţii paralele cu Eugen Guşatu şi cu Fănel Timidai. Oricum, ea îşi acceptă condiţia şi pretinde că în niciun caz nu se va mai înapoia la Anghel.

Finalmente, drama îşi rezolvă toate problemele, cu excepţia singurătăţii lui Nicu Sever. Acesta recunoaşte faţă de Anghel (vecinul său): „Sunt singur pe lumea asta şi este tare greu. Singurătatea ucide. (...) Am tron în odaia a bună, de la drum, dorm în el de acu, ca să mă obişnuiesc”. (Părăsit de Ioana, Anghel este şi el singur şi, deocamdată, anesteziază singurătatea cu beţii.) Mai mult, Nicu se apucă să-şi sape groapa în curtea casei: nu-i place ideea de a fi îngropat în cimitir „cu toţi la un loc”. Şi-a aranjat cu Tudoriţa Lache ca să-l jelească, cu Gică Talpă să-i tragă clopotul, cu Lina Corcodel să-l tămâie şi cu Maricica Pârţan să-i „care apă până la şase săptămâni”. Apoi, se răzgândeşte şi astupă groapa. Gândeşte că va merge la primar şi va izbuti să intre pe „lista de priorităţi la ajutoarele sociale de stat” ca să-şi facă la cimitir cavou. Dacă nu se va putea, atunci admite că va fi avut în vedere de primar să i se dea bani de la Uniunea Europeană, pentru cavou. „Este ultima mea dorinţă pe lumea asta”, spune Nicu Sever. În ziua următoare, Anghel Ciucă vine la gard şi, văzându-l spânzurat de o grindă a şoprului, reflectează: „Săracu de el, amărâtu’ de el ... a avut dreptate!”

Per ansamblu, piesa Gura lumii este o creaţie onorabilă, meritorie. Are o intrigă integrată funcţională, personaje bine definite şi destule evenimente şi replici memorabile, toate acestea sunt elemente care pot asigura succesul punerii ei în scenă. Printre rarii dramaturgi ai Olteniei actuale, Constantin Pădureanu este, iată, unul dintre cei mai buni.