Dan Dumitru debutează cu un volum care, per ansamblu, arată un poet format în liniile sale principale, bun cunoscător al liricii modern-postmoderne, stăpân pe mijloacele sale expresive, răbdător cu sine şi cu lectorul căruia i se adresează. Poate l-a încercat vreodată complexul livresc ce-i îndeamnă pe unii să iasă repede în public cu creaţiile lor lirice şi să scoată, spre disperarea criticii, an de an câte un volum. Am zice că debutează arghezian, cu pasienţă, aşezat, aplecat asupra cuvântului liric şi asupra ideii poetice. Foarte bun cunoscător al retoricii lirice, profesor de limba şi literatura română, Dan Dumitru nu este pus sub presiune de povara obligaţiilor textuale şi nici nu este apăsat de căutarea inspiraţiei. Mai exact, stăpâneşte tehnica de construcţie şi dispune de un solid fond emotiv-intelectual ce în mod natural animă inspiraţia poetică. Cartea de faţă ne face vizibil, în plus, un poet de stare, un poet mobilizat de stările de moment. Poezia apare ca soluţionare a unor stări de lucruri, ca o modalitate de a pune lucrurile în ordine. Ca mecanism, această lirică este, de fapt, punerea vieţii în ordine poetică. Imaginaţia intervine în principal la nivelul completării stării iniţiale. Impulsul primar este o stare remodelată de imaginaţia poetică. Nu este poezia unor fapte, ci poezia unor stări emoţional-intelective. Figura existenţială a spiritului poetic se impregnează, se întipăreşte în mişcarea gândirii producătoare. Delicateţea incitantă a tonului liric şi gravitatea interogativă a mesajului liric sunt trăsăturile specifice ale liricii lui Dan Dumitru: „A trecut Umbra să mă întrebe ce faci .../ am răspuns că taci/ (...)/ A trecut Umbra să mă întrebe ce eşti”. Unitatea de ton nu înseamnă că avem de a face cu un lirism static şi monocord. În acest sens, este de observat că volumul este divizat în mai multe secţiuni. Ele diferă ca tematică şi ca registru expresiv. Intervalul de vibraţie poetică este relativ extins: de la erotica apăsătoare şi de la temele bolii şi ale morţii puse în note grave până la tema jocului marcată de jovialitate şi voioşie. Într-o radiografie structurală: avem, pe de o parte, secţiunea de „Amoruri ilicite”, care se descompune în „Îndumnezeiri & damnări” şi regăsim, pe de altă parte, secţiunea „Călătoria de final” care se echilibrează în „Jocuri fără jucării”. Cele mai reprezentative secţiuni sunt „Amoruri ilicite” şi „Călătoria de final”. Acestea acoperă tema morţii. Erotica este în acelaşi timp invocare şi evocare. Invocarea declanşează evocarea. Nucleele iradiante, generatoare sunt „iubita mea brună”, „rupestro”, „femeie iernatică”, „hibernalo”, „suavo”, „amazoano”. Invocarea generează o reverie erotică. În raport cu conţinutul semantic al invocării se ţese fie o reverie blândă, fie una sarcastică. Din secţiunea erotică, remarcabile sunt două poeme: Reverie şi Amazoana. Ele conţin idei poetice şi versuri memorabile: „te-am pus la rever şi/ am plecat spre alte vise/ (...)/ mai stai vreme de un sărut/ distrus/ (...)/ se lasă seara în dragostea noastră” (Reverie); „Mi-am oprit inima din mers/ Şi ţi-am făcut loc să treci/ (...)/ amazoano, jungla tocmai se închisese/ era peste program” (Amazoano). Secţiunea „Călătoria de final” conţine majoritatea poemelor antologice ale volumului: A trecut Umbra să mă întrebe ce faci, Domnişoara, Concediu, Care e numele tău, Moarte?, Medical, Călătoria, La vânătoare. Ideea poetică de bază este că moartea este o boală comodă la care, pentru a te salva, trebuie să renunţi. Prin boală consumi din propria moarte, aşa că ar cam trebui să abandonezi bolile şi să te salvezi în măreţia morţii. A. Malraux se întreba dacă „bolile de care s-ar putea muri sunt boli mortale, dar bolile de care chiar se moare cum se numesc?” S-ar spune, din această perspectivă, că boala erodează moartea; astfel, moartea se epuizează în timpul vieţii; moartea se ispăşeşte cumva trăind.

Poezia lui Dan Dumitru se lecturează cu plăcere senzitiv-intelectivă. Lirica aceasta spune ceva. De aceea, de acum putem vorbi despre Dan Dumitru ca despre un poet în scenă. Cât va fi de poet în această scenă amplă, glorioasă, înălţătoare, în această scenă ca o junglă cuvenită, şi unde va ajunge, numai şi numai de Dan Dumitru depinde. Volumul de faţă este primul argument împotriva dezamăgirii!