Nu prezumăm că reputatul profesor clujean Ilie Rad, atunci când a editat în condiţii excepţionale volumul Mihai Beniuc, Însemnările unui om de rând. Pagini de jurnal şi memorii (1965-1969; 1971; 1974), a luat în calcul marcarea unei borne în aniversarea a 110 ani de la naşterea lui Mihai Beniuc (20 noiembrie 1907- 24 iunie 1988). Nu a imaginat cartea ca element de aniversare, deşi a gândit la împlinirea unei cifre rotunde de ani în timpul scurs de la naşterea scriitorului. Vorbirea despre Mihai Beniuc la 110 de la naştere, prin intermediul acestui volum, are loc în cadrul unei aniversări involuntare, căci despre o veritabilă aniversare ni se pare că nu era cazul. În verificarea făcută pe Internet, nu am identificat, pentru moment, planificarea unor activităţi şi manifestări culturale de amploare privitoare la Mihai Beniuc; reţinem că în 12 octombrie 2017, la Biblioteca Orăşenească Sebiş, s-a derulat evenimentul „Galeria Scriitorilor Arădeni” la Sebiş: Mihai Beniuc.

Ca atare, editarea volumului se arată a fi un fel de aniversare întâmplătoare. Totodată, apariţia cărţii suscită o reevaluare a scriitorului.

Mihai Beniuc s-a aflat timp de 16 ani (1949-1965) în fruntea Societăţii Scriitorilor Români, a Societăţii Scriitorilor din România, a Uniunii Scriitorilor din R.P.R., ca secretar, prim-secretar sau preşedinte; în plus, timp de mai multe decenii înainte de 1989 s-a regăsit ca scriitor de manual şcolar. După 1989 a fost scos definitiv din manuale şi a ieşit din atenţia criticii literare curente. Este vorba, arată domnul profesor Ilie Rad, în „Prefaţă”, despre aducerea „în actualitate a unui scriitor căzut în uitare, mai ales după 1989”, despre un „scriitor important cel puţin al epocii sale, dacă nu al literaturii române în general” (p. 41).

Mai curând, am spune, că Mihai Beniuc rămâne un scriitor important al epocii sale. În 1978, Eugen Simion constata că deja „critica tânără îl ignoră” pe Beniuc, un scriitor care a scris un „număr astronomic de versuri” din care se pot selecta o sută de poeme în care se vede o „voce autoritară, de neconfundat şi de neînlocuit în poezia românească din ultimele cinci decenii”: Beniuc „nu poate fi ignorat în niciun fel” (Scriitori români de azi, I, Bucureşti, Cartea Românească, 1978, p. 77). În Istoria... sa, Nicolae Manolescu accentuează: „Mihai Beniuc nu este doar un autentic poet realist-socialist, dar şi singurul poet realist-socialist autentic” (Istoria critică a literaturii române: 5 secole de literatură, Piteşti, Editura Paralela 45, 2008, p. 930).

Mihai Beniuc nu a fost pur şi simplu un politruc patentat. Înainte de a intra în politica de nivel înalt pe uşa linguşirii (vezi Cântec pentru tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, 1951), acesta ajunsese în anii 1930 cadru didactic universitar la Cluj. Fusese licenţiat în 1931 în psihologie, filosofie şi sociologie la Universitatea din Cluj; se specializase în psihologia animalelor în Germania la şcoala renumitului J. von Uexkull şi a devenit unul dintre cei mai importanţi specialişti români în domeniu: „este primul specialist român în psihologie animală şi comparată” (Ilie Rad, p. 20). Apare ca un intelectual laş, ce profită de context şi accede în organele de decizie politică. Constantin Cubleşan chiar califică volumul în discuţie ca fiind un „memorial (...) laş”(în Tribuna magazin, „Haosul dintr-un suflet agitat”, 2016).

Cartea de faţă, Însemnările unui om de rând, este un jurnal secvenţial pentru anii 1965-1969, 1971, 1974 şi include, incidental, amintiri ce se întorc până spre anii copilăriei. În 1975, Mihai Beniuc a dictat unei dactilografe memoriile sale pe 35 de ani, intitulate 35 de ani printre literaţi; acest material a fost publicat de Ion Cristoiu şi Mircea Suciu, în 1999, cu titlul Memorii 1940-1975. Sub patru dictaturi (Bucureşti, Editura „Ion Cristoiu”). În parte, jurnalul de acum acoperă perioada 1940-1975; diferenţa este că el reproduce manuscrise ale lui Beniuc (7 caiete) şi că se bucură de o mai redusă prezumţie de autocenzură, având un grad mai ridicat de „autenticitate, originalitate şi valoare documentară” (I. Rad, p. 35). Cele 7 caiete au fost remise domnului profesor Ilie Rad spre publicare de către profesorul Vasile Fanache, care semnează în carte un „Argument”, datat 2012, în care mărturiseşte că a primit caietele de la Mihai Beniuc în 1975. De precizat că V. Fanache a avut ca temă de doctorat poezia lui Beniuc şi că în 1972 a publicat cartea Poezia lui Mihai Beniuc. Dincolo de a reproduce caietele, profesorul Ilie Rad asigură cartea cu „un aparat critic (...) extrem de bine susţinut” (C. Cubleşan, 2016). Mai exact, realizează o ediţie critică model: cu prefaţă, cu notă asupra ediţiei, cu note şi comentarii lămuritoare. Pe lângă aceasta, domnia sa adaugă ca „Anexe” un „Dosar de istorie literară. Mihai Beniuc vs. Lucian Blaga”, un „Indice de nume” şi un „Album” (constituit din circa 100 de fotografii şi texte facsimilate din reviste, ziare).

Impulsul ce declanşează mărturisirea îl constituie debarcarea lui Beniuc din funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din R.P.R., în cadrul conferinţei anume convocată în perioada 21-23 februarie 1965. Gruparea anti-Beniuc, constituită din Zaharia Stancu, Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Traian Şelmaru, Dan Deşliu, Ofelia Manole, Pavel Ţugui ş.a. preia conducerea uniunii. Despre Z. Stancu, E. Jebeleanu şi G. Bogza spune că sunt „ticăloşi”. Despre Tudor Arghezi că „şi-a închiriat sufletul tuturor regimurilor”. M. Preda şi E. Barbu sunt calificaţi drept „ignari”. Maria Banuş şi Radu Boureanu sunt „canalii”. Gheorghe Gheorghiu-Dej este „Sângerosul Impostor”.

Rămas fără funcţii publice şi ieşit la pensie de la Universitatea din Bucureşti, Mihai Beniuc este vizitat de ideea sinuciderii, dar ca psiholog se tămăduieşte singur. Un aport semnificativ în acest sens are şi un gând eronat: „Ştiu. După moarte voi fi celebru” (p. 194). Nici vorbă! Adevărul este că după moarte steaua sa literară a tot pierdut din strălucire. La 110 de la naştere şi la 29 de la moarte se vede treaba că, totuşi, steaua sa nu s-a întunecat definitiv. Aşa cum spune profesorul Ilie Rad, cartea de faţă este un „document literar şi istoric important” (p. 27) şi „ar putea constitui o (...) «ieşire la soare», din somnul şi tăcerea în care se află poetul” (p. 36).

Sigur, Mihai Beniuc îi sancţionează pe cei care l-au dat jos din funcţie. Ca atare, Beniuc nu spune tot adevărul, uneori îl deformează, alteori îl eludează. Cu toate acestea, cartea se citeşte cu plăcere; suscită interesul în special prin senzaţia de a fi acolo, în lumea sublimă şi perfidă a scriitorilor. Chiar dacă nu ni se arată adevărul, impresia de realitate rămâne deosebit de puternică: dintotdeauna a fost şi întotdeauna lumea scriitorilor va fi sublimă şi perfidă, dar sublimă...