Mihai Firică a debutat remarcabil, ca laureat. Volumele sale de început, Biografie sumară (1996) şi Limba şarpelui călător (1997) au fost premiate, cel din urmă chiar de Uniunea Scriitorilor din Romania – Filiala Craiova. Aceasta a făcut ca poetul să fie primit în Uniunea Scriitorilor din România la 26 de ani, fiind foarte probabil cel mai tânăr scriitor oltean contemporan primit în USR.

Cartea Ultimele zile şi viaţa de după se înscrie pe traiectoria iniţială a lui Mihai Firică, aceea a poeziei scrise la timpul ei. Poetul nu aglomerează peisajul beletristic şi nu suprasolicită critica, precum aceia care an de an pun pe sârmă una după alta creaţii nespălate, neigienizate, nefinisate, bruioane, flecuşteţe şi chilipiruri emoţionale. Volumul în discuţie acoperă peste un deceniu de poezie în 40 de poeme. Cărţile sale meticuloase, lucrate, strunite în zbaterea bijutierului sunt o sărbătoare a spiritului. De altfel, în mod derivat şi implicit, această atenţie la temeinicia cărţii se regăseşte în discursul poetic sub forma unui apolinic control al inspiraţiei. Nu are importanţă cum este de felul lui poetul; contează că spiritul liric ni se revelează ca un bun controlor al curbelor interne ale inspiraţiei şi al jocului spontaneităţii.

Ideea poetică structuratoare a volumului este că în viaţă, atunci când se ajunge la conştientizarea a ceea ce în fapt se întâmplă, este prea târziu: înţelepciunea vine după. Într-un fel sau altul, poemele volumului dezvoltă, în diverse registre, la variate scări şi pe diferite niveluri, iradiaţiile ideii nucleare a târziului. Principala irizaţie şi iradiaţie a târziului o reprezintă înţelepciunea de după: este târziu în ultimele zile, dar poate există o salvare în viaţa de după aceste zile. Ce se desprinde din târziul ultimelor zile nu este de repetat (Nimic de repetat) şi nici de aruncat la coşul de gunoi al uitării (Linia de uitare). Este de analizat, este de înţeles, este de transformat în înţelepciune. Târziul din ultimele zile şi din viaţa de după „e vremea” când trebuie „să taci să înduri să adormi să reciţi/ în somn/ doar lacrimi şi versuri la sfârşitul zilei” (Sărută-mi venele).

Poezia este tabloul înţelepciunii, al interiorizării, al responsabilizării aduse de trăirea sentimentului de a fi venit târziu, de a fi ratat momentul optim, de fi pierdut oportunitatea valorificării plenare a norocului. Poetul s-a trezit târziu, dar ceilalţi încă nu dau semne de trezie. Cu alte cuvinte, prin scrisul său, poetul ne trezeşte înainte de a fi prea târziu. Zicea undeva Leonardo Da Vinci: „E adevărat că m-am trezit târziu, dar ceilalţi dorm încă”.

Cazna de a interioriza târziul generează o lirică a recuperării, a reconsolidării, a întremării după dezastru. Prin venirea sa târzie în lume, omul este rămas în urmă, este îngenuncheat. Pe intervalul ultimelor zile şi al noii vieţi ce începe sau se termină după, omul este înfrânt, este la pământ. Strădania co-rezonantă a poetului este să pună în discurs acest târziu al îngenuncherii. De aceea, în mod mimetic eul poetic mărturiseşte: „am scris stând în genunchi” (O revoluţie pentru fiecare). Scrisul în genunchi este compasiune, este empatie, este frică, este îngrijorare, dar mai presus de toate este interogaţie în târziu şi despre târziu: „de ce scriu toate acestea şi/ de ce aşa de târziu mă întreb” (Nimic de repetat).

Este târziu, foarte târziu, totul s-a încheiat. Pactul comun cu viaţa din ultimele zile a fost rupt; cu toate acestea, este posibilă o resetare individuală, este posibilă o „revoluţie pentru fiecare” (O revoluţie pentru fiecare). Ultimele zile sunt urmate de viaţa de după ruperea pactului. Revoluţia recuperatoare este impregnată de târziul anterior, iar târziul dedublează, scindează, conduce la segregaţie. În dus-întorsul momentelor din ultimele zile şi din viaţa de după, poetul ca exponent al umanităţii este în genunchi şi totalmente dedublat: „aici sunt eu în urmă tot eu”; el stă alături de congeneri şi, deşi uneori aceştia privesc „în direcţii opuse/ străini”, cu toţii „ne acoperim de tăcere” (Visare de zbor). Una dintre poverile târziului este faptul că viaţa de după ajunge să fie viaţa de după viaţă: acela va fi momentul când, se spune, „voi pleca dar va pleca şi ploaia/ dragostea şi cele o mie de petale de care se leagănă/ vântul” (Ultimele zile şi viaţa de după). Viaţa din ultimele zile, viaţa ce vine, toată viaţa poetului este „prizonieră a inimii” şi este „salvată prin dragostea dăruită” (Semnul trecerii). Într-adevăr, „e târziu să mai fac toate acestea”, dar „dumnezeu ne ştie pe numele mic” (Ministerul somnului). Salvarea pare asigurată. Subsecvent, „în toiul nopţii prietenia este adevărată” (Decalogul fericirii se opreşte la şapte), „dragostea rezistă ” (Amantul perfect), „nu este totul pierdut” şi se poate lua „viaţa de la început” (Doamna e cu e mic).

Per ansamblu, cartea se citeşte cu interes ideatic şi cu plăcere estetico-intelectuală.

Da, Mihai Firică este un poet aşezat, puternic, stăpân pe un arsenal poetic (tehnic şi ideatic) solid şi eficient liric. Volumul Ultimele zile şi viaţa de după este o carte remarcabilă şi, totodată, premiabilă.