În condiţii grafice deosebite, asigurate de Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, în concepţia grafică şi cu ilustraţii relevante de Mihaela Şchiopu, elegantul şi delicatul poet Gabriel Chifu publică, în 2018, volumul Elegia timpului: un an de poezie (9 decembrie 2016 – 8 decembrie 2017)”.

Scriitorii importanţi, precum cometele sau meteoriţii periculoşi, trebuie urmăriţi cu atenţie. Intrarea lor în scenă generează majore impulsuri de emoţie. Interogaţia din spatele emoţiei este de genul „cum şi unde loveşte cometa?”, „unde cade meteoritul?”, „cu ce noutate loveşte scriitorul?”, „cum vine el prin noua carte către sine şi ce impact are scrierea de faţă asupra profilului scriitoricesc deja recognoscibil?”. Întrebarea de acum este unde cade Elegia timpului...?

Mai întâi, în cariera lui Gabriel Chifu cade ca cea de-a zecea carte de poezie. În mod colateral, ea se alătură şi celor patru antologii (cea mai recentă din 2015, Ploaia trivalentă) ce au integrat poezii din cei 39 de ani de carieră poetică (1976-2015). La debut şi pentru încă două dintre cărţile sale de poezie a primit premiul Uniunii Scriitorilor din România (1976 – Sălaş în inimă, 1998 – La marginea lui Dumnezeu, 2011 – Însemnări din ţinutul misterios).

Apoi, volumul acesta soseşte în tic-tacul de „poietică” preprogramat de Gabriel Chifu: ca o carte de proză să fie urmată de una de poezie. Această alternanţă constituie urcarea unei scări de conştiinţă scriitoricească şi de valoare literară. Prin urmare, nu este de mirare că Elegia timpului... este cel puţin la fel de spectaculoasă, de valoroasă şi de clamoroasă ca romanul Ploaia de trei sute de zile (2017). După cum o arată titlul şi aşa cum mărturiseşte autorul (Puzzle: 2017, 2018… – răspuns la anchetă –, România literară, 1-2, 2018), cartea acoperă un an de existenţă poetică, 9 decembrie 2016 – 8 decembrie 2017. Sunt 65 de poeme pline pentru cei 65 de ani incompleţi ai autorului. Volumul este unitar ca interval de elaborare şi vorbeşte unitar ca tematică, problematică şi ideatică lirică.

Cele deja zece volume de poezie ale lui Gabriel Chifu nu cântă aceeaşi melodie. Uzitând instrumente poetice în extensie şi din ce în ce mai sofisticate, adaptate în geometrie variabilă unor conţinuturi mereu mai complexe, mai expresive, mai înnoitoare, mai autentice, mai grave, poezia celor 42 de ani (1976-2018) se înfruptă liminal din viaţa autorului. În evoluţia sa de ani şi ani, poezia păstrează doar spiritul dirijorului compozitor ce se cântă şi se consumă pe sine.

Elegia timpului... nu pică doar după 9 volume de poezie, ci şi după ce acestea s-au apropiat, s-au împrietenit, au rezonat şi s-au grupat în etape ale liricii.

În postfaţa la antologia Ploaia trivalentă (2015), intitulată „Alchimie şi dezmărginire”, Răzvan Voncu delimitează trei trepte în devenirea poetică a lui Gabriel Chifu de după 1990: treapta întâi este cea a asumării unui mod livresc de a trăi poeticul (începând cu Povestea ţării latine din Est), treapta a doua este cea a „sentimentului cvasi-religios al lumii” (reprezentată de volumul La marginea lui Dumnezeu, 1998), iar treapta a treia este una de sinteză, fiind ilustrată de volumul Însemnări din ţinutul misterios, 2011.

În Istoria critică a literaturii române (2008), Nicolae Manolescu găsea că rădăcina poeziei lui Gabriel Chifu ar fi dublă: „o rece cerebralitate neomodernistă, înclinată spre evazionism” şi „o referenţialitate postmodernă, deturnată în parabolă metafizică”. Ulterior, în 2016, aulicul critic pentru istorie evidenţiază că „nota personală, poetul şi-a impus-o în maniera din urmă”, devenind după volumul Însemnări din ţinutul misterios (2011) „un poet de o extraordinară autenticitate”; acum biograficul „impregnează poezia, o saturează de evenimente şi trăiri personale”, un „motiv recurent” fiind „acela al trupului care se degradează”; naturaleţea şi oralitatea devin deosebit de pregnante („am rulat tot universul meu, ca pe un papirus“, România literară, nr. 12/2016).

În cronica noastră la cartea Ploaia trivalentă, identificam în poezia lui Gabriel Chifu două etape: etapa de ornament şi de limbaj (1976-1997) şi etapa de viziune (după 1998) („O antologie cât o carte originală”, Ramuri, 12, 2015). Ne bazam categorizarea pe cartea Teorii ale simbolului (Editura Univers, 1983), unde Tzvetan Todorov diferenţiază trei tipuri de teorii: poezia – ornament de rimă şi ritm; poezia – inversarea proprietăţilor raţionale ale limbajului; poezia – joc al limbajului poetic.

Poetica primei etape a poeziei lui Gabriel Chifu este o combinaţie de poetică a ornamentului cu poetica jocului de limbaj. Poetica celei de-a doua etape are în centru practica inversării prin limbaj a proprietăţilor raţionale, completată cu ideea originală a „poeziei heracleitice”. Această teorie, Gabriel Chifu o lansează în 1991, în „Mic manifest despre poezia heracleitică”. Poetica poeziei heracleitice, deşi apărută în perioada primei etape, nu intră în producţie, nu prinde contur în mecanismul de producţie poetică şi nu are efect semnificativ în creaţia lui Gabriel Chifu decât în etapa a doua. Micul manifest este revăzut în 2014 şi publicat către finalul antologiei Ploaia trivalentă (pp. 157-159, 2015).Cu alte cuvinte, între 1991 şi 1994 practica poetică este defazată faţă de concepţia poetică. Mai exact, poetica implicită rămâne în urma poeticii explicite. Abia începând cu volumul La marginea lui Dumnezeu (1998), teoria poetică şi practica lirică reintră în consonanţă. Din 1998 încoace, Gabriel Chifu scrie ce spune că scrie.

Elegia timpului... cade ca o mănuşă în etapa de viziune, în etapa poeticii inversării prin limbaj a ordinii raţionale şi a poeticii heracleitice. Din perspectiva poeticii explicite care în acest volum devine poetică de lucru, la începutul anului 2018, Gabriel Chifu aducea nişte completări manifestului; preciza că volumul urma să se înscrie pe o curbă de poetică „de geometrie variabilă (care-şi schimbă configuraţia după necesităţi de mesaj şi de plasticitate)” şi că în anul de poezie a „stat la pândă”, căutând să-şi înregistreze „atent stările, gândurile, obsesiile, sentimentele, fantasmele, viziunile (s.n. VST) sub forma verbală a poemului” (Puzzle: 2017, 2018… – răspuns la anchetă –, România literară, 1-2, 2018).

Colecţionar de expresivităţi, Gabriel Chifu reţine viaţa ca o sumă de imnuri, elegii; în viaţă, alături de oameni şi în natură trăim imnuri de bucurii, elegii de tristeţi.

Cum obţine volumul efecte estetice, cum se generează efectele estetice?

Până acum corpul în degradare era străin eului liric discursiv. În acest volum, tema capătă specificitate prin aceea că trupul în degradare este înregistrat ca element al fiinţei esenţiale. Anterior, corpul se degrada de unul singur şi pe cont propriu. Acum el devine parte a eului elegiac: degradarea corpului este marcherul trecerii timpului. Corpul ajunge să fie credibil şi creditabil: el este cel care se află în avangarda luptei cu timpul. Mintea nu simte trecerea, nu percepe îmbătrânirea decât prin micşorarea potenţialului trupului în care este impregnată: „mari regiuni din fiinţa mea se rup/ şi-n gol se prăbuşesc, precum stâncile din munte./ Mă împuţinez şi sărăcesc, o, da, cu fiecare zi.” [elegia timpului (mai ales noaptea simt, mă doare...)”].

Trecerea timpului se pune în evidenţă prin comparaţia trecut-prezent, prin tăierea progresivă a legăturilor cu lumea de aici şi de acum, prin retragerea luminii din fiinţa de lut. Astfel se obţine principalul efect estetic pe care mizează volumul: „Ce vremuri:/ nu încăpeam în pat şi nici în oraş,/ pe-atunci eram uriaş./ (...)/Astăzi m-am micşorat, m-am tocit” [Elegia timpului (ce vremuri)”]; „Cineva, noaptea, pe tăcute,/ cu foarfece mari,/ a început să taie cablurile invizibile/ care mă leagă de tot ce e-n jur” (alt puzzle); „Apoi, simt cum mă părăseşte lumina, e târziu/ şi ea se retrage din trupul meu/ ca personalul unei ambasade dintr-o ţară/ unde izbucneşte războiul” (seară egeeană). Un alt mecanism de generare a efectelor îl reprezintă inducţia timpului asupra sentimentelor, asupra locurilor, constatarea ieşirii din scena prezentului a unor persoane dragi: „A fost o vreme când, oriîncotro aş fi privit,/ nu te zăream decât pe tine, pretutindeni” [de dragoste (a fost o vreme...)]; „Într-o zi, mama s-a oprit” (cântec simplu).

Pe o latură a sa, cartea face vizibilă o atitudine supusă faţă de timp, faţă de întâmplare şi faţă de Dumnezeu; este umilinţa, este modestia înţeleaptă probată mai întâi în Însemnări din ţinutul misterios (2011). Această plecăciune nu este până la pământ. Poetul îşi păstrează libertatea printr-o atitudine corelativă salutară care luminează cu mult mai puternic întreg volumul: prin refuzul de a depune armele. Sub această aură, în acest halo, sub un cer supravegheat de Dumnezeu se derulează lupta cu timpul, bucuria şi tristeţea de a fi în fiecare zi om în epuizare. Mesajul generic este acesta: da, sunt trecător, fragil, perisabil, în de neoprita degradare corporală; sunt eu doar în momentul de acum, dar indiferent ce putere de nimic aş avea şi ce arsenal inutil şi bont aş deţine, eu nu voi depune armele. Armătura umană de început este una de umilinţă şi rezistenţă: „Până la urmă, încet-încet, o să mă obişnuiesc/ şi, cine ştie, chiar am să mă-mprietenesc cu toţi/ musafirii ăştia nepoftiţi, bolile./ O să mă-mpac cu erodarea asta/ (...)/ O să mă-mpac cu/ acest de-aici-pân-aici al trupului meu./ O să mă-mpac? O să mă-mpac?!/ Vai, nu, niciodată – n-are rost/ să mă mint./ Nu pot să-mi imaginez clipa.” (Nu pot să-mi imaginez).

Gabriel Chifu prinde poezia de ambele mâini cu care aceasta se scrie: în lirica sa se întretaie spontaneitatea inspiraţiei derivată din biografic şi livrescul intertextual prin care, fără a ancora, poetul salută de pe punte porturile de poezie. Discursul liric are forma unei spuneri, a unei relatări. Parcă nu urcă la nivel unei transcrieri a stărilor. Impresia de oralitate este predominantă; eul liric vorbeşte liber, ca şi cum nu ar vrea să lase convenţiile poetice să marcheze fluxul liric. Din oralitate derivă cumva şi naturaleţea.

Alături de oralitate, biograficul este cea de-a doua sursă majoră a naturaleţei. În aceste condiţii, mesajul liric indus de discurs ajunge mai uşor şi marchează mai profund pe lector. Subsecvent, poetul păstrează astfel un sens convenţiei că poezia este o zicere specială cu o sui generis istorie a sa ce se intersectează cu viaţa reală. Ca atare, recurge la elemente de intertextualitate şi la mijloace poetice a căror origine este atribuibilă unui poet recunoscut. Marcăm doar câteva inducţii eminesciene. strigăt către mama are inflexiuni din O, mamă... (1880): „O, mamă (...)/ Bezna care te-a luat pe tine/ a învins, se apropie.”), iar raza orbitoare, din Odă (în metru antic) (1882) („Stau ţintuit/ sub steaua singurătăţii”). Construcţii introductive precum „Ci cum”, „Ci totuşi”, „Ci abia”, „Ci astfel” ne duc cu gândul la „Ci tu rămâi în floare ca luna lui april,/ Cu ochii mari şi umezi, cu zâmbet de copil” (M. Eminescu, Despărţire, 1879). Acest tip de intertextualitate nu este o invenţie negativă, de dezavuat a lui Gabriel Chifu; undeva, în ordinea elegiei, Nicolae Manolescu remarca procedeul şi la Nichita Stănescu, în 11 elegii. Nu este vorba de imitaţie, ci despre o benefică înscriere pe curbele înalte ale lirismului, despre păstrarea vie a spiritului poeziei, despre trecerea prin porturile edificate de zeii liricii, despre vizite de o clipă în panteonul poeziei.

Gabriel Chifu scrie o poezie cu priză, care când stă în rândul lumii poeziei, când o ia cu ceva înaintea acesteia. Pe tema dublului, a eului multiplu, pe tema universurilor, a lumilor paralele, pe tema timpului multiplu, a regăsirii de sine, pe motivul obsesiei identitare, pe motivul trupului în degradare, Gabriel Chifu ne apare ca fiind acolo în faţă unde se deschid drumurile şi unde incertitudinea necunoscutului loveşte fără oprelişti şi fără măsură.

Elegia timpului... de pe-aici este, pe-aici cade. Acest volum de invidiat nu aduce decât reglaje minore în poetica explicită curentă, nu schimbă substanţial tipul de discurs poetic, tematica şi stilul. Ceea ce modifică major cartea este atitudinea existenţială a eului liric: odată ce a fost pus la zid de timpul asasin la comandă, eul liric care parcă anterior ceda supus, refuză acum compulsiv să depună armele. Din refuzul de a depune armele se naşte „cel nou”: „eu, ştiutul,/ mă-mpuţinez, mă sting, mă şterg şi mă întunec,/ în adâncimi, acolo, el, cel nou,/ prinde puteri, sporeşte/ şi tot mai luminând se face” (cel nou).