Specie cu adânci şi vechi ancore populare, balada este o specie literară ce cântă cu inflexiuni lirice triste o poveste; este, cel mai adesea, un poem impregnat narativ, vorbind prin varii figuri despre sentimente şi gânduri infuzate întemeietor, nostalgic, melancolic şi reflexiv. De la popularele Mioriţa şi Meşterul Manole, prin Andrii Popa (de Vasile Alecsandri), Balada lui Ion (de Octavian Goga), Rică (de M. R. Paraschivescu), Mistreţul cu colţi de argint (de Ştefan Augustin Doinaş) până la Balada neîncolţită (de Nichita Stănescu), acest tip de construcţie literară şi-a dovedit potenţialul expresiv şi viabilitatea estetică.

În Gorjul literar al ultimelor patru decenii, balada pare să fi devenit o amprentă de grup poetic. În descendenţa condescendentă a lui Ion Cănăvoiu, Spiridon Popescu şi Adrian Frăţilă fac ca balada să acceadă la noi tematici, să avanseze către noi universuri de semnificaţie şi de discurs. Aceştia nu se revendică din George Topârceanu, Radu Stanca, Ioanichie Olteanu, Ştefan Augustin Doinaş, Miron Radu Paraschivescu sau din ritmurile-poeziile baladeşti anterioare ale lui G. Coşbuc ori Lucian Blaga, ci din spiritul baladesc al admirabilului Ion Cănăvoiu, brav întemeietor alături de Titu Rădoi (un fel de Titu Maiorescu local) al literaturii autentic estetice în Gorjul de după reorganizarea administrativă din 1968.

Constituită aproape inclusiv din balade (53 de balade plus „Curtea cu prieteni” şi „Icoana din linia întâi”), cartea lui Adrian Frăţilă, Balade, constituie cel mai bun volum de balade al celor din urmă multe întinse decenii.

Acest uriaş, viking blând şi analgezic, scrie o poezie elegantă, delicată şi puternică. Articulaţiile interne ale acesteia, în general, în speţă şi ale volumului curent, sunt ideea poetică penetrantă şi expresia lingvistică aleasă.

În Balade, discursul liric este atribuit eului liric al unui „poet balcanic, trist şi fără rost” (Balada poetului balcanic), poet „atins de cântec şi singurătate” (Balada înstrăinării). El se arată a fi „sfios, mai altfel, şi-i prea bun” (Balada drumului spre sat). Situaţia poetică fundamentală a eului liric din poezia lui Adrian Frăţilă este aceea de interogaţie extatică într-o lume neelectrificată, într-o lume fără lumină de creştere, într-o lume de clarobscur: eul liric vieţuieşte într-o lume ceţoasă. Fiinţa lirică se zbate în ceaţă, blocată într-un permanent efort de clarificare, de dezambiguizare în scopul unei eventuale salvări. Marea izotopie a acestui volum este izotopia ceţii. Izotopia este o totalitate coerentă şi coezivă de semnificaţii legate temporal, tematic, referenţial (A. J. Greimas, plus J. Moeschler).

Ceaţa este o tulburare a transparenţei. Lumea apare ca lipsită de transparenţă. Fiinţa suferă în acest mediu netransparent: atinsă de ceaţă şi-a pierdut transparenţa şi se află în căutarea ei. Atmosfera este una medievală, curtenitoare, somptuoasă, princiară, îndepărtată ca timp, ca loc, ca linie de conduită. Ea vorbeşte despre un eu liric domnesc, detaşat şi trist, supus în lumea netransparentă doar timpului, prieteniei, suferinţei şi morţii: „Mi-au venit prietenii la curte/ Amânăm tristeţea după sărbători/ Zilele-mpreună sunt aşa de scurte/ (...)/ Spune-le că-n vremea asta fumegoasă/ Nu ne mai găseşte moartea necesari” (Curtea cu prieteni). Negreşit, „fumegoasă” este o calitate imanentă a ceţurilor, a ceţosului. Lorzii baladeşti au ţinuta firească de palat sau de vânătoare, una impregnată desigur de semnificaţia generică pe care o induce structura izotopică internă, de sensul ceţosului: „Înfăşuraţi în mantii de ceaţă argintie” (Balada trofeelor de vânătoare).

În lumea ceţurilor, senzaţia celui care a trăit în mod direct vechea experienţă a lumii transparente, a lumii cu funcţionare de sat, ce urcă la veşnicie, este că acea lume a coborât în subteran sau a fost prinsă de furtuni: „Se umblă greu prin subterana ceaţă” (Baladă arheologică); „Printre furtuni şi naufragii” (Balada galerei de aur). Vai, lumea veche a tinereţii şi copilăriei este rămasă în timpul vechi, transparent, blând, răbdător. Acel timp este un rai gol ce mai poate fi recuperat acum pentru o clipă în compania prietenilor: „Hai să cântăm şi hai să ni se ducă/ buhul în zare c-am rămas copii/ (...)/ Fata morgana să ne amendeze/ (...)/ să trecem într-o doară/ prin acel rai înmiresmat şi gol” (Baladă cu Nat King Cole). Ceaţa este un mediu al aparenţei în care totul poate intra în conduita de „Fata morgana”.

Precum ploaia la Bacovia, ceaţa alcătuieşte la Adrian Frăţilă realitatea, actualitatea de neocolit a trăirii. Lumea transparentă nu mai există decât în muzeu şi în sufletul poetului: „Realul are braţele deschise/ De astăzi vreau să intru-adânc în viaţă/ (...)/ Călăuzit de nişte legi nescrise/ descoperite-ntr-un muzeu de ceaţă” (Balada calului de lemn), „Ţin un nebun în suflet vreau să zic/ ţin un nebun frumos pe cât se pare” (Balada nebunului din suflet).

Lumea de odinioară trebuie resuscitată pentru părinţii trecuţi la cele veşnice şi pentru prieteni; în fapt, discursul baladesc se adresează doar prietenilor de zi şi noapte, de vânătoare, de existenţă, căci părinţii sunt numai nişte invocaţii înduioşătoare: „Vouă vă datorez acest banchet/ (...)/ Să bem, prieteni, de la A la Z” (Balada banchetului – dedicată lui Spiridon Popescu), „Să ai prieteni şi să fii departe” (Balada înstrăinării), „abandonaţi pe dunele tristeţii” (Balada pustiului), „noaptea nu-i decât o zi ciudată/ în care ne trezim cu-adevărat” (Balada ploilor ce urcă).

Pentru a traversa, a supravieţui în lumea ceţoasă, eul liric se străduieşte să regăsească îndemnul reperelor iniţiale şi caută instrumente ajutătoare: „Am şi pierdut îndemnul ce mă poartă” (Balada bătrânului vameş), „Faruri de ceaţă colecţionez/ Ceaţa mereu în calea mea se strânge” (Baladă în oglinda retrovizoare). Ar exista o şansă de reintrare în lumea transparentă, dacă n-ar fi timpul: „timpul nemilos” „stă la pândă” (Balada drumului spre sat), „Timpul – fiară blestemată fie!” (Baladă fără Sancho Panza). În pofida efortului mental-liric de recâştigare a trecutului, totul este în van, lumea transparentă este definitiv dusă, iar ceaţa tot mai deasă. Satul, ca simbol al lumii transparente, este tot mai departe, tot mai mic: „Tot mai departe-i satul, tot mai mic” (Icoana din linia întâi).

Pentru a mai spune ceva despre lumea transparentă, despre paradisul pierdut, despre timpul consumat, eul liric intră în rolul de vâslaş în ceaţă: „Navighez pe strada cu arţarii umezi/ (...)/ După mine uşa cade ca o ceaţă” (Balada poetului balcanic). Poezia este o vibraţie tragică; ea se scrie ca recuperare şi doar cu două gânduri: că „peste toate astea sunt tânăr – şi-i de-ajuns” (Balada tinereţii) şi că „E-acelaşi risc în faţă şi-napoi” (Balada marelui spectacol).

Multe versuri memorabile, dar dacă ar fi să aleg trei poezii pentru casa sufletului, eu aş vota Balada slovei tremurate, Curtea cu prieteni şi Balada drumului spre sat.

Această carte tristă, medievală, curtenitoare, meditativă, sfioasă ni-l face vizibil pe cel mai mare poet al ceţii din literatura română.