Dintre poeţii neînregimentaţi ca poeţi în Gorjul de astăzi, Daniel Murăriţa ne apare ca cel mai creditabil. O schiţă a unui viitor profil poetic recognoscibil detectăm în volumul Gonar. Este un poet care se vede a fi vizitat curţile lirice somptuoase ale marilor poeţi şi ale poeţilor apropiaţi, dar fără să se fi oprit la a prelua în mod evident teme, idei poetice, imagini sau metafore de la vreunul dintre ei. Daniel Murăriţa este poet de unul singur şi pe cont propriu. Specificul acestei pre-singularităţi îl dă deocamdată faptul că poezia sa este locul unor sângeroase războaie interioare. Sigur că tensiunea lirică a poeziei o dau interogaţiile, neliniştile, îndoielile. În volumul de faţă, acestea toate se regăsesc; în mod original ele sunt atrase, prinse, implicate în agitaţia enormă a diferendelor, a disensiunilor şi a conflictelor pline de victime.

Situaţia lirică fundamentală a poeziei lui Daniel Murăriţa o reprezintă războiul: eul liric este într-o neîntreruptă stare de război cu sine şi cu ceilalţi. Eul este implicat în „războaie interioare marote vechi şi recurente” (bube dulci). Sunt bătălii ale existenţei, ale construcţiei de sine, ale formării, ale consumării vieţii. Războiul este un zar deja aruncat şi, de aceea, nu lasă nicio cale de salvare: „nu ne mai salvează nimic de ceea ce suntem” (cântec-mamă), „din propria rătăcire nu ai voie să pleci” (vortex dementia). Lupta eului este una bipolară. Pe de o parte, el se răfuieşte cu ceilalţi, cu străinii; se apără de alteritatea ce aduce îndoiala, necredinţa: „străini ciudaţi se târăsc în noi/ (...)/ şi vedem cum/ în fiecare străin stă un toma la pândă/ umbră densă ce vânează privirea” (teatru cu frici). Eul se luptă, cel puţin în aceeaşi măsură, şi cu sine. Inerţia internă, tristeţea, frica, dezamăgirea, singurătatea, lipsa miracolului, iluzia, absenţa obosită a lui Dumnezeu plecat „în vacanţă” (câteva feluri ale morţii) şi moartea sunt duşmanii necruţători ai eului consolidat, încrezător, sigur de sine: „intrăm în tristeţe ca într-o odaie” („trupuri”). Este un război „cu sârmă ghimpată şi fără armistiţiu”, precum tăcerea (teatru cu frici). Este o conflagraţie în care se înregistrează momente „când inima s-ar opri puţin” (vârstele plânsului), când „ne facem în suferinţă datoria” (descărnarea iluziei), când „totul devine alunecos” (simia del), când visul este „ca un câmp de bătălie” (vis cu întâmplări), când adevărul este „asemenea unei răzbunări ce va urma” (decoruri), când, în fine, „tragem speranţa ca pe o barcă la mal”, „ne-am pierdut copilul din noi sau pe noi înşine” (ca şi când) şi când „artrozele vin nechemate ca nişte berze ce greşesc repetat anotimpul” (check in). Războiul este un loc al întunericului, un spaţiu al nopţii: „trage din mine noaptea/ ca dintr-o ţigară/ (...)/ şi noaptea nu se lasă plecată din mine/ ca dintr-o clinică de dezintoxicare unde/ drogul e la liber/ prescris” (00:37). În acest război, „dumnezeu nu mai crede în tine” (nimeni nu ştia adevărul), „miracole nu există” (dar tu ştiai), „moartea este singurul loc din care nu eşti obligat/ să pleci” (chiria), iar „dragostea rămâne o rană mereu nevindecată” (vis cu decapitare). Cel mai grav este că „se face tot mai întuneric în noi” (soledad). Eşti certat cu toţi şi „te vei trezi la un moment dat că/ nici cu tine nu mai ai ce vorbi” (discontinuu).

Un gonar este omul, într-o permanentă luptă cu sine şi cu ceilalţi, hăituit de ceilalţi şi pus sub presiune de propria nimicnicie. Războiul de zi cu zi este unul cu adevărat sângeros: „sângele se împiedică în piept” (trupuri), „sângele ar fi curs gratuit/ sângele s-ar fi dezis de sine/ aşa nu se mai poate visa” (abc), „aş fi arborat sângele” (vârstele plânsului), „sângele mă fură” (decoruri).

Vărsarea de sânge din volum este reprezentată şi în imagine simbolică relevantă de ”T însângerat” de pe copertă (aparţinând Temeei M.)

Scurt: Daniel Murăriţa are un destin de poet. Admirabilele sale comparaţii din acest volum, ideea poetică a războiului ce articulează cartea de faţă, rigoarea elegantă a expresiei, exprimările „abrupte” (cum spune într-o cronică Vasile Ponea), dezvoltarea, dinamitarea unora dintre temele tradiţionale şi imaginaţia lirică îndrăzneaţă sunt argumente pentru a arăta că războiul liric cu sine este un câştig pentru poezie.