Liviu Rusu (1901-1985), unul dintre cei mai mari esteticieni români, nu s-a bucurat de recunoaşterea antumă pe care ar fi meritat-o. Cu toate că în 2006 a fost declarat post-mortem membru al Academiei Române, din nefericire, pare că nici posteritatea nu-i acordă deplina apreciere ce i se cuvine aceluia care cu Essai sur la création artistique: Contribution ŕ une esthé tique dynamique (Paris, Alcan, 1935) a fost citat de R. Wellek şi A. Warren în canonica Teorie a literaturii sau de Cesare Pavese în Meseria de a trăi (ca să dăm doar două exemple). Liviu Rusu este cel care a contribuit decisiv după 1960 la reabilitarea lui Titu Maiorescu.

Şi totuşi... Un onorabil gest de recuperare a cunoaşterii aduse de Liviu Rusu şi de cunoaştere a acestuia (la 35 de ani de la trecerea marelui Liviu Rusu la cele fără sfârşit, 17 decembrie 1985) arată reputatul universitar Ilie Rad prin Scrisori către Liviu Rusu.

Proficienţa actuală a profesorului Ilie Rad pe domeniul istoriei literare documentare a pornit de la demonstraţia capabilităţilor în anii 1990 şi de la probarea competenţelor în anii de după 2000: Memorialistica de război în literatura română (1999), Aron Pumnul (2002), Geo Bogza. Rânduri către tineri scriitori ardeleni. Scrisori şi telegrame trimise de Geo Bogza lui Teofil Răchiţeanu, Ilie Rad şi Viorel Mureşan, în anii 1973-1991 (2003), Edgar Papu. Interviuri (2005), Cella Serghi. Interviuri (2005), Interviuri. Constantin Ciopraga (2007), De amicitia. [200] de scrisori de la Ştefan J. Fay (2009), Întâlnirile mele cu Iorgu Iordan. Scrisori şi interviuri (2011), Mircea Zaciu; Octavian Şchiau, Corespondenţă (1956-2000) (2015), Mihai Beniuc. Însemnările unui om de rând/ Pagini de jurnal şi memorii (1965-1969; 1971; 1974) (2017), Reflexe francofone. Receptarea operei lui Horia Bădescu în spaţiul cultural francofon (2018), Ion Vlad. Alternative la memorii. Dialoguri, corespondenţă, mărturii (2019).

După cum se vede, profesorul Ilie Rad s-a ocupat în ultimele decenii de realizarea a cel puţin unei ediţii de corespondenţă sau interviuri pentru foştii săi mentori (Edgar Papu, Constantin Ciopraga, Iorgu Iordan, Mircea Zaciu, Ion Vlad). Cartea de faţă constituie un model la îndemână pentru cei care de acum încolo se vor încumeta să purceadă la a aduce la lumină corespondenţa unei personalităţi literare sau din orice alt domeniu. După lectura volumului se poate spune că parcă aceasta era pentru domnul Ilie Rad cea mai stringentă şi cea mai dificil de realizat povară dintre ediţiile de corespondenţă pentru dascălii săi: „pentru mine recunoştinţa este ca o povară” (p. 37).

Transpare din prefaţă că Liviu Rusu este maestrul care şi-a pus cel mai pregnant amprenta asupra formării profesorului Ilie Rad în anii de studenţie şi în primii ani de profesorat la Timişoara. De la Liviu Rusu a luat marea lecţie de cercetător, lecţia de „rigoare şi de onestitate ştiinţifică” (p. 36). Ca apropiat al reputatului estetician şi deseori în casa acestuia, domnul Ilie Rad a fost alintat „Techergheu”, iar doamna profesoară Doina Rad – „Nimfă”. Mai mult, a cunoscut foarte bine întreaga familie, pe soţia (Tincuţa Rusu), pe cele două fiice (Cristina şi Liana) şi pe nepoatele Dana şi Brânduşa Marta. Pe de altă parte, într-una dintre prefeţele de escortă ale volumului, intitulată „Gânduri despre tatăl meu”, Liana Marta Rusu îşi evocă tatăl drept „un model de viaţă ordonată şi disciplină interioară” şi îl menţionează pe editor drept „ucenic iubit al tatălui meu” (pp. 27-28). Într-o alta, nepoata Dana Marta (trăind acum la Stuttgart, Germania) aminteşte că estetica „făcea parte din modul de a gândi şi de a fi” al bunicului său.

Corespondenţa, întinsă pe aproape 50 de ani (1931-1985), este organizată pe criteriul cronologic şi în raport cu prima scrisoare, şi în raport cu fluxul scrisorilor; o singură excepţie: o scrisoare a lui Lucian Blaga este peste rândul timpului. În această ordine de idei, este de evidenţiat că Liviu Rusu a primit scrisori de la mari personalităţi artistice şi culturale ale vremii: Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu, Nicolae Tonitza, Ovid Densusianu, Tudor Vianu, Iorgu Iordan, Nicolae Balotă, I. D. Sârbu, Ştefan Aug. Doinaş etc. Editorul dă exemplul a două seturi de mai mult de 10 scrisori de la un autor, care „pot fi citite ca două calupuri independente”, scrisorile de la Nicolae Balotă şi I. D Sîrbu. Lecturăm cu interes, deci, cele 18 scrisori trimise de I. D. Sîrbu lui Liviu Rusu între 3 noiembrie 1974 şi 4 septembrie 1985, plus alte 4 trimise familiei (soţiei, fiicelor sau nepoatei Brânduşa; esenţial este aici că-şi cere scuze pentru că nu a participat la înhumare). Cu scrupulozitate, Ilie Rad precizează că „notele aferente scrisorilor lui I. D. Sîrbu (…) au fost redactate de domnul Toma Velici” (p. 409). Din cele 640 de pagini de corespondenţă, 62 conţin scrisori ale lui I. D. Sîrbu, adică 9,7 %. Pe Liviu Rusu îl considera „Profesor şi Mentor” (p. 465), iar pe sine „ucenic” (p. 453) care îşi visează „deseori” magistrul (p. 456), „mi-aţi servit drept model” (p. 429). O mărturisire de relevanţă: „Nu neg, aş fi dorit să ajung un profesor în teoria generală a artelor, nu s-a putut. Dar de la Liviu Rusu am învăţat că Estetica nu este numai o disciplină filosofică teoretică, ci e şi un codex normativ (ca Etica, Logica, Epistemologia)” (p. 411). Se vede ca un „umil creştin fără confesiune” (p. 467) şi arată: „dacă nu am creat filosofie, am fost, cu skepsis şi umor, un tenace practicant al filosofării” (p. 426). Se simte „obosit” (p. 452), îngrijorat de soarta cărţilor sale, de cum i se joacă sau nu piesele de teatru. Trăieşte într-o lume străină: „la Cluj, în 1948, am făcut gafa politică de a cere drepturi egale cu colegii mei unguri. Am zburat din Universitate, am zburat şi din Cluj” (p. 438); „aparţin unei lumi pe care eu nu o mai pricep deloc” (p. 456); „eu trăiesc într-o lume care a dispărut” (p. 464). La Craiova are un „binefăcător” în persoana doctorului Alexandru Olaru; în plus: „nu am niciun prieten” (p. 457), o „lume de laşi, fricoşi şi lichele” (p. 464).

Un mare scriitor îi face mărturisiri unui mare estetician, mentorului său. Această carte apare în absenţa, dar spre gloria lor. 35 de ani fără Liviu Rusu, 31 de ani fără I. D. Sîrbu: iată o carte ca un dar din recunoştinţă.