Aurelian Zisu este cel mai mare talent hipercultivat al Olteniei recenţilor 50 de ani. Cu puterea lui de lectură, cu talentul lui excepţional şi cu capacitatea de a interpreta liber putea să facă orice în literatură. A ales să se consume înainte de toate pentru poezie. Parcă şi alegerile sale în viaţă l-au îmbrâncit în acest sens. Pentru niciunul dintre poeţii ce au scris în Oltenia de după 1975, viaţa nu a fost un vârtej mai mare decât pentru Aurelian Zisu. A trăit-o cu înfrigurare în vibraţia unui destin poetic întunecat şi glorios. A ieşit lovit de câte o idee existenţială şi poetică; a alunecat uneori în dreapta şi alteori în stânga magistralei normalităţii de a fi aici şi de a fi acasă. A căzut şi s-a ridicat de fiecare dată cu un proiect literar nou. Şi-a trăit viaţa ca un aristocrat, cum a vrut el, şi, simultan, şi-a trăit boema, cum a vrut ea. Poezia şi viaţa-i sunt o singură întunecată poveste. De aceea, cărţile sale sunt negre, închise, întunecate, adică fără niciun fel de salvare. Aurelian Zisu scrie aşa cum trăieşte: cu fervoare, cu încrâncenare, cu înfrigurare în miezul boemei. Scrisul său este ţinut de farmecul boemei ce a constituit programul de bază al existenţei sale cotidiene. Volumul Aproape de Canaan în acest perimetru al frământării vine să mai dea seamă de ceva. Cartea aceasta este paginată în ton grav şi cu vuiet de mare dezlănţuită. Ea indică o mereu ratată năzuinţă de linişte ce alimentează zbaterea existenţei lirice. Este căutarea unei ieşiri, a unei mântuiri. Aceasta se centrează pe promisiunea care se desprinde implicit din faptele spiritului întemeietor.

Aurelian Zisu este boemul care caută mântuirea boemei sale. Spiritul poetic întemeietor, eul poetic al volumului este un boem ajuns să caute limitele boemei, să-şi imagineze salvarea din boemă. Cartea este o „fugă din iad”: „Va să zică, aici e Infernul/ Şi cât am bătut lumea ca să-l găsesc” (Fuga din Iad). Boema este Iadul, iar căutarea unei salvări ar fi năzuinţa spre Raiul boemei: „Mă strecor din Infern, ies” (ibidem). Salvarea este, vai, tot un iad. Dintr-un infern în alt infern, aşa pare a fi „O salvare cu inima largă…/ În rest afişe, peturi de bere şi cearcăne seci de amor” (ibidem): publicitate, băutură şi desfrânare.

Ceea ce este promis este aproape realizat, dar şi aproape ratat. Promisiunea salvării balansează între câştigat şi pierdut. Lucrul promis este aproape câştigat, dar mai ales aproape pierdut fără întoarcere. Salvarea este iluzorie: poezia lui Aurelian Zisu nu are şi nu permite salvarea.

Există două feluri de poeţi: poeţi luminoşi şi poeţi întunecaţi. Poate că în spaţiul realului ar fi la fel cu fiinţele mundane. În orice caz, cu poeţii aşa trebuie să fie: cei luminoşi trăiesc situaţia poetică ce declanşează discursul liric ca şi cum ar exista o salvare. Pentru cei scriind în Oltenia, poeţii semnificativi, relevanţi pe această direcţie sunt Gabriel Chifu şi Nicolae Coande. Alţii, se situează în poezie ca euri lirice pentru care nu există ori nu mai există nicio salvare: Aurelian Zisu, Ionel Ciupureanu, Alexandru Ioan. În mod specific, la Aurelian Zisu nu se poate tranşa între unde începe întunecarea vieţii şi unde se sfârşeşte poezia. Nu este vorba despre nişte metaforice vase comunicante, ci despre o simbioză. Când scrie, Aurelian Zisu nu se inspiră din întunecimea vieţii, ci trăieşte această întunecare în registru poetic şi poietic.

Tematica şi figurile de bază ale volumului de faţă sunt, în majoritate, cele pe care în cele 7 cărţi de lirică publicate anterior Aurealian Zisu şi-a concentrat atenţia: iubirea, beţia şi moartea; în acest sens se pronunţă şi Petrişor Militaru în excelenta postfaţă a cărţii.

Aproape de Canaan adaugă acestora figura salvării şi figura complexă a boemei. Am spune că salvarea de moarte, de ratare, de eşecul în iubire şi artă este un proiect de sensibilitate identificabil care energizează volumul de faţă. Tuturor temelor le sunt adăugate note semnificative, dar marele câştig al volumului de faţă este în ordinea boemei.

Iubirea şi moartea se impregnează reciproc: „Iubita mea, în tine zace-un mort” (Întorcerea); „În braţele tale se luminează/ mortul meu singur” (În braţele tale); „Părul tău adăposteşte moartea/ Dar nu mă plâng” (Părul tău adăposteşte moartea); „Începem o seară./ Străino, moartea e-afară!...” (În braţele tale). Se ajunge la o „Dragoste cu ştreangul” şi ca iubita să fie „mai străină azi ca niciodată” (Scrisoare); „Pustie dragostea” (Izgonirea din Rai); „Nici amintirile nu mai coboară-n mine./ Doamne, am rămas fără timp?/ (…)/ Iubito, nu mai am timp! (Bietul Olimp).

Moartea capătă valenţe biblice, de întâlnire cu Iisus şi de eliberare în vederea ţinutului promis: „Numai s-ajung la groapa din vârful muntelui,/ Doamne, de ce mi-ai săpat-o aşa de sus?/ Ştiu, mă duc să-l întâlnesc pe Iisus!” (Naşteţi-vă pre voi pentru moarte!). Tărâmul făgăduit este unul poetic: „Din abanosul rece de cristal,/ Încărunţindu-şi frica sidefie,/ Mi se păru că îngerul învie/ Prin dansuri vechi un vers medieval” (Poem medieval). Viaţa şi moartea devin consubstanţiale: „Mă naşti din nou, mamă, ţi-e rău?/ Mai bine moare-mă măcar o dată!” (Rugă); „Am învăţat prea mult să sufăr, încât am uitat să mai mor./ Ţine-mi tu ceaţa în braţe, n-o vinde/ Ascunde-o la tine-n picior!/ Omul e deprins cu întunericul, zic./ Nu mai ascult decât somnul/ păsării-n zbor./ Apoi nimic!” (Chin).

Iubirea poartă în ea moartea; la fel şi băutura: „Se îndreptă liniştit spre un bufet sterp, cu paşi întredeschişi ca un vânt de seară./ Luă o sticlă de moarte începută. Şi o bău./ Natalia Filippovna continua să moară” (Prinţul Mâşkin şi somnul Nataliei Filippovna). Beţia prinde şi săgeţile aerului, vulturii: „Venise un vultur să moară în mine/ – Dă-l dracu’ , îmi zise Omul din uşă. Era sărac? Îi era frig?/ N-ai văzut? Era beat, sughiţea/ Vulturul care venise în mine să moară/ Întinse văzduhul ca pe o sfoară” (Omul din uşă).

Marele câştig al acestui volum este punerea în cuvintele unei figuri a boemei. Abia în al optulea volum de poezie al lui Aurelian Zisu se paginează Bing Bang-ul. Cine îl cunoaşte pe Zisu ştie că viaţa sa a fost de aristocrat al boemei. Acum aristocraţia a infuzat poezia. Un prieten îmi spunea că dacă ar fi avut talentul uriaş al lui Aurelian Zisu, în locul lui ar fi băut mai puţin. I-am spus că boema este viaţa lui Aurelian şi că din boemă fac parte indiferenţa cultivată la exigenţele morale (amoralitatea), băutura şi aristocraţia spiritului. Talentul este deasupra boemei. Acum, acest mare talent face din boemă o temă majoră.

În acest volum de 99 de poeme, noi delimităm un set de opt poeme ale boemei: Apă, Cerbul, Povestea Trubadurului, Fuga din Iad, El căuta amurgul, Spânzurătorile mele, spânzurători..., Naufragiu, Sclavi, Schimb întreg.

În poemul Apă apare o tânără din lumea „codanelor boeme” ai căror genunchi „n-au/ Decât viperă şi moarte”. Sclav al unei lumi de moarte şi de eşecuri, eul liric caută eliberarea în boemă: „Unde să fug înspre tine dacă nu mai am străzi?/ Nu mai am decât o/ cameră/ deschisă la gât/ ca o cămaşă de forţă./ Visez frumos, visez urât./ Pereţii mă dor, podeaua, tavanul, fereastra/ mă dor,/ Nu mai aud nici corul de taină/ al îngerilor” (Sclavi). Eliberarea are loc în boemă. Sub alcool, eul liric se apropie de natură: „Să nu mai vezi iarba – îmi zice viermele/ Să nu mai vezi om! / Vino şi stai lângă mine, aproape de cârtiţa vie,/ În gura ocnei ne va târî ca omizile,/ Vom sta să privim apoi o mie/ de fluturi, vor putrezi/ stelele-n noapte,/ soarele-n zi/ Şi tu, întins ca iarba culcată pe spate/ O să mă-ntrebi înviind: Tu când vei muri?” (Schimb întreg).

Boema este un mod de a trăi. Principiile sale constitutive sunt indiferenţa cultivată la exigenţele morale (amoralitatea), băutura, jocurile de noroc şi aristocraţia spiritului. Bazele teoriei româneşti a boemei se găsesc în Craii de Curtea-Veche de Mateiu I. Caragiale; aici se include discursiv faptul că un boem „nu se mai hrănea, nu dormea, bea întruna la ţuică şi fuma fără încetare”, că boemii ar purta „stigmatele declasării, de tot ce e tarat, ratat, epavă”, că „Boema, odioasa, imunda Boemă ucide şi adesea nu numai la figurat” (Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea-Veche, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2007, pp. 124-125). G. Călinescu adaugă ideii un epitet revelator, le zice „boemi dezmăţaţi” (Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediţia A. Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 899). În mod generic, boemul are slăbiciunea de a admira ce este ratat, abordând un comportament cultivat şi amoral.

Poemul cel mai important al volumului şi unul dintre cele mai semnificative scrise de Aurelian Zisu, dacă nu chiar cel mai semnificativ, este Cerbul. Pe scurt, cerbul este simbolul poetului şi al căutătorului absolutului. Cerbul în semeţia sa „păzea cerul” sus la munte şi se bucura de iubirea frumoasei Son. Fericit, el se simte sclav fericirii sale şi doreşte să se elibereze. Se îndrăgosteşte de dansatoarea, prostituata Frieda şi caută să se stabilească în tărâmul promis de „iubirea neagră” pentru aceasta. Pentru ea coboară din înaltul muntelui, pentru ea bea „c-un câine” care-l invită în „cuşca grea de fier”. Pentru ea ar „face moarte”. Nu cedează descântecelor frumoasei Son, ci gestului salutar al Friedei care sparge „un pahar/ Să-i fie Cerbului altar!” (Cerbul). Paharul este altarul boemei. Frieda este simbolul boemei, al vieţii libere de convenţii. Cerbul ilustrează, pe de o parte, destinul tragic al poetului ce abandonează frumosul estetic pentru frumosul existenţial, iar pe de alta, destinul tragic al omului care caută absolutul în iubire, în viaţă, în moarte.

La o primă lectură, am asociat acest poem cu Mistreţul cu colţi de argint al lui Ştefan Augustin Doinaş, pe ideea faunei. Apoi, am realizat că nu este dincolo de proporţiile corecte să ne ducem cu gândul la Luceafărul lui Eminescu, căci zice intertextual un vers „Şi porni Cerbul”, nici să ne ducem spre Noaptea de decembrie (de Alexandru Macedonski), spre Riga Crypro şi lapona Enigel (de Ion Barbu) ori spre Poema chiuvetei (de Mircea Cărtărescu). O perspectivă comparativă este însă rolul unei analize, peste cronica de întâmpinare.

Volum remarcabil, Aproape de Canaan deschide la un nivel înalt anul 2023, în poezia olteană cel puţin. Poemul Cerbul este unul care ar trebui să facă istorie. Rar un astfel de poem la Craiova.