Un roman marcant al apăsărilor fiinţei din jumătatea de veac dinspre noi
de Ştefan Vlăduţescu
1. Gabriel Chifu în 2023 În cei 70 de ani de martie de acum, Gabriel Chifu este alături de Mircea Cărtărescu unul dintre cei 3-5 scriitori dintre care istoria va alege în 20 de ani pe cel mai mare scriitor român de după comunism. Este, de altfel, unul dintre locurile geometrice definitorii ale literaturii române din deceniile recente. Anul în care publică un volum de poezie ni-l arată ca un mare poet, iar anul în care publică un roman ni-l face vizibil ca un mare romancier. 2023 a fost anul lui Gabriel Chifu într-un ciudat mers al timpului. Romanul Marea carte a uitării (Bucureşti, Cartea Românească), apărut la finalul lui 2022, a ocupat parcă în totalitate scena critică din 2023. Pe cât m-au dus posibilităţile am numărat cronicile şi analizele. Am inventariat evenimentele dedicate cărţii. Am alunecat în sus şi în jos faţă de 30 de articole şi vreo 5 lansări generice. Nu m-aş fi văzut cumva pedant dacă involuntar nu m-ar fi ajutat autorul; acesta a constatat în decembrie 2023 că au fost aproape 30 şi că romanul a fost prezentat în 7 reuniuni publice (Baia Mare, Constanţa, Bistriţa, Galaţi, Drobeta-Turnu Severin, Iaşi şi Olteniţa) (România literară, 51-52/ 2023). Dacă ar avea anul 52 de săptămâni, în mod cuvenit pentru valoarea romanului, media ar intra între 10 şi 12 zile de la eveniment (cronică, analiză sau lansare) la eveniment. În această atmosferă efervescentă, după ce am parcurs în două rânduri cartea, scriu şi încercând să ţin aer pentru acest roman care-ţi taie respiraţia. L-am citit o dată în primăvară; apoi, după ce la final de iunie 2023, când împreună cu Lucian-Vasile Szabo l-am întâlnit pe profesorul Mircea Mihăieş la Universitatea de Vest din Timişoara, l-am lecturat la pas a doua oară, ştiind ce citesc. L-am întrebat atunci pe reputatul, elegantul şi delicatul profesor dacă romanul este aşa bun şi mi-a zis că e mare, mare. 2. Un roman complex: frescă realistă cu inflexiuni parabolice, cu inducţii simbolice şi cu alură de poem Despre roman s-au pronunţat marii critici români actuali care se exprimă şi prin cronică literară. Nicolae Manolescu consideră că avem de a face cu un roman realist excepţional: Cronica lui Gabriel Chifu este un roman realist, impregnat de istorie contemporană, şi, totodată, o parabolă în care viaţa de zi cu zi, pe o perioadă întinsă, a unui oraş oarecare e zugrăvită din unghi moral şi politic (România literară, 50/ 2022). Răzvan Voncu vede Marea carte a uitării ca fiind o amplă frescă a societăţii româneşti. [
] Un roman unic ca viziune şi forţă a imaginaţiei semnificative, care nu reproduce litera istoriei, ci recreează, prin povestire, spiritul ei şi care este orientat asupra societăţii, asupra traumelor, fantasmelor negre şi eschivelor care au marcat lumea românească în ultimele 6-7 decenii (România literară, 50/ 2022; România literară, 5/ 2023). Mircea Mihăieş susţine că avem de a face cu o frescă istorică, politică, morală şi psihologică, în care drama individuală devine dramă cosmică, înfăţişând nu o luptă între bine şi rău, ci între fiinţă şi nefiinţă (România literară, 50/ 2022; România literară, 12-13/ 2023). Angelo Mitchievici găseşte că romanul constituie o cronică de familie şi că oferă o imagine de ansamblu a unei epoci (România literară, 12-13/ 2023). Am citit greu, reluat, tulburat şi uneori copleşit acest roman monumental de aproape 600 de pagini. Lectura catacombelor istoriei este mereu dificilă. Sentimentul care se ridică peste această istorisire la limita dintre evocare, rememorare şi imaginar este apăsarea. Uneori această senzaţie devine una de strivire. Pe toţi ne apasă şi ne zdrobeşte din când în când istoria. Acest roman ilustrează apăsarea istoriei timp de circa o jumătate de veac. Nu ştiu dacă cineva va avea curajul de a face un film, nu ştiu dacă Gabriel Chifu va îndrăzni să scrie un scenariu, dar ştiu că acest roman este o continuare a celor nişte zeci de ani de apăsare a istoriei din Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda. Putem suporta multe şi putem uita, ca şi cum n-ar fi fost, foarte, foarte multe, dar istoria apăsării fiinţei nu trebuie uitată. Romanul ne arată cum nu trebuie uitată istoria fiinţării, cum nu e de uitat istoria fără ieşire a apăsării. Gabriel Chifu scrie cartea de căpătâi a neuitării fiinţării din partea a doua a secolului al douăzecilea. Evocarea (rememorarea) este scoaterea la lumină, este dezvăluirea unui timp al apăsării. Şi timpul de acum are apăsările lui. Pe unele nici nu le vedem, căci nu este lucru uşor să vezi dominarea, supravegherea, oprimarea, dirijarea şi controlul fiinţei şi al fiinţării. Apăsarea este o formă de închisoare şi/ sau un substitut de închisoare. Nu este lucru facil să se sesizeze cum a supraveghea trece în a pedepsi sau ce vine după, ca fiind în loc de închisoare, cum spunea Michel Foucault în dialog cu Jean-Paul Brodeur (Michel Foucault, Jean-Paul Brodeur, Tony Ferri, Anthony Amicelle, Sylvain Lafleur, În loc de închisoare. Michel Foucault în dialog cu Jean-Paul Brodeur, Bucureşti, Curtea Veche, 2022). Nu este de aici să te ridici peste, pentru a putea lumina astfel de lucruri. Dar va veni odată cineva şi ni le va face vizibile şi pe cele de acum. Până atunci, prin romanul lui Gabriel Chifu privim spre trecut şi ne iluzionăm că punerea în lumină a apăsării fiinţei ar fi fost la îndemâna oricui. De aici vine prima articulaţie a valorii cărţii: lasă impresia, prin lejeritatea şi eleganţa discursului de dezvăluire, că, iată, este ceea ce ne era vizibil tuturor. Nu ne era şi aceasta este imensa muncă a romanului. Problemele, neliniştile şi interogaţiile vieţii noastre curente, prin care istoria fiinţării vine în casa noastră sunt nimic. Istoria care face calea înainte a apăsării este un drum îngrozitor de dificil. Greu de sesizat şi imposibil de controlat. Un drum ascuns, în penumbră, un drum ai cărui paşi sunt imprecişi, nedeterminaţi, imprevizibili, de neestimat
Doar privirea din urmă, doar cea din spate arată direcţia în care merge omul apăsat la care ne uităm şi care poate fi chiar unul dintre noi. Marea carte a uitării pune în lumină principalele apăsări ale fiinţării din intervalul 1961-2004. Prima apăsare în ordine epică este o arestare. În mod derivat, cele trei familii (ce alcătuiesc nucleul epic de 12 personaje principale) sunt apăsate de nelinişti, interogaţii temeri, anxietăţi şi frici provocate de arestarea lui Slobodan Stoianovici în zorii zilei de 6 noiembrie 1961. Membrii acestora sunt abătuţi, stăpâniţi de nelinişte, (
) amărăciune, (
) atmosfera e deprimantă (
) sunt împovăraţi de supărări (pp. 20-21). Pe Slobodan îl alarmează cauza acestei arestări (p. 29), în special pentru că se ferise să-şi arate sentimentele de nemulţumire faţă de regim (p. 28); are sentimentul că se dezintegrează, (
) se lasă luat în stăpânire de dezolare, de angoasă (p. 30). Fiecare personaj are apăsările lui. Apăsările sunt cu atât mai cumplite cu cât sunt mai bine conştientizate. De exemplu, Bazil Costea, se arată în roman, îşi supraveghea foarte sârguincios comportamentul. Şi a observat că fiinţarea lui (
) se concentrează asupra propriului eu. (
) Părerea lui era că fiinţa omenească este prin definiţie imperfectă (pp. 523-524). Un inventar sistematic şi extins al apăsărilor poate face obiectul unei analize separate. Marcăm prin exemple doar ideea că Marea carte a uitării este un roman al apăsărilor fiinţării din intervalul 1961-2004. Este o frescă realistă cu inflexiuni parabolice, cu inducţii simbolice şi cu alură de poem. Critica de întâmpinare a reţinut aproape unanim croiala, haina de frescă a romanului. Autorul însuşi, prin subtitlul cărţii (Cronica, de autor întocmită, a unor întâmplări aproape reale petrecute într-un oraş aproape imaginar), dar şi într-o intervenţie ulterioară vorbeşte confirmativ despre acest caracter de cronică, frescă (România literară, 8/ 2023). 3. Un roman marcant al mileniului al treilea Credem greşit că viitorul va lucra la prezentul nostru. Viitorul are treaba lui şi se va uita la noi ca la un leneş şi trist, efemer trecut. Istoria de azi se face acum. Istoria literaturii curente se realizează prin alegerile şi deciziile acestui moment. De aceea, nu este inutil să spunem că Marea carte a uitării este unul dintre romanele marcante ale mileniului trei. Punct şi de la capăt (2014) sau Ploaia de trei sute de zile (2017) sunt romane importante, dar Marea carte a uitării ne apare ca scrierea care le elidează pe acestea din lista canonică a veacului de acum. Ca roman excepţional, cum îl numeşte Nicolae Manolescu, un roman, şi, încă, unul excepţional (România literară, 50/ 2022), Marea carte a uitării va lumina drumul prozei anilor noştri, împreună cu Solenoid şi Theodoros (Mircea Cărtărescu), Tortura pe înţelesul tuturor (Florin Constantin Pavlovici), Simion liftnicul. Roman cu îngeri şi moldoveni (Petru Cimpoeşu), Pupa russa (Gheorghe Crăciun), Timpul ce ni s-a dat (Annie Bentoiu) sau Ploile amare (Alexandru Vlad).
|
|