I. Metafora hainei anterioare are pregnanţă în opera lui Gabriel Chifu. Iată, acea haină care te-a făcut ce erai în trecut s-a ponosit: ea este de schimbat acum cu tot cu semnificaţie, valori şi sentimente. Vibraţia din Despre petrecerea de sine şi alte poezii vine indirect din volumul de poezie Elegia timpului (2018) şi, cumva, valorifică haina croită de romanul Marea carte a uitării (2022).

Într-un fel, cartea de acum ar continua romanul pe un teritoriu nou. Tematica majoră din roman trece graniţa şi se liricizează. Dorinţa ce iradiază materia estetică este aceeaşi: de a reface drumul prin paşi volatili aşa încât „nimic din (…) trăit să nu se piardă,/ întâmplări, sentimente” (O ultimă dorinţă, p. 52), astfel încât să nu intervină uitarea. Opera lui Gabriel Chifu vizează „esenţa omenescului”. De aceea uitarea este dăunătoare, fiindcă prin ea se pierde esenţa umanului. „Astăzi, pierdem nu doar diferite obiecte de care eram ataşaţi, ci pierdem o lume în întregul ei [arată Gabriel Chifu, în „O lume pierdută”, în România literară, nr. 39-40, 2024], schimbarea este de o profunzime nemaiîntâlnită, căci afectează însăşi esenţa omenescului.”

Romanul şi acest volum de poezie sunt scrise în aceleaşi haine. Ambele sunt inscripţionate cu tenacitate şi dăruire, cu seninătate şi reflexivitate gravă. Un argument pentru realitatea acestei conexiuni o găsim într-o mărturisire a lui Gabriel Chifu din 2018: atunci, pentru o altă rotaţie proză-poezie, vorbea despre rolul „alternanţei care” îl „reîncarcă, după terminarea cărţii de proză” vine întoarcerea „la poezie” („Puzzle: 2017, 2018…“, răspuns la anchetă, în România literară, 1-2, 2018).

II. În cheie impresionistă, discursul poetic al cărţii de poezie se derulează ca rezilienţă neputincioasă la ofensiva nefiinţei. Eul liric se află „la ananghie” (Trupuri de-ale mele înşirate pe marginea drumului, p. 7). Îşi petrece „mai tot timpul” „deasupra prăpastiei” (Sfârşit multiplu, p. 19). Momentul învederat de volum este acela când eul s-a „prăbuşit în gol” (Sfârşit multiplu) şi îşi instanţiază viitorul fără prezent al trecutului: „m-am prăbuşit în gol/ (…) Bătea vântul. (…)/ m-a luat pe sus/ (…)/ m-a dus/ (…)/ pe tărâmul nimicului” (Sfârşit multiplu). Este trist, dezamăgit şi singur: deja aflat în întârziere („e târziu pentru mine”, [Stare (Dezolare la Marea Egee, pe braţul Athos], „E târziu. Sunt istovit,/ istovit de întâmplări şi întristat de lume” (Sfârşit multiplu, p. 20), „istovit de viaţă şi întristat de lume” (Istovit de viaţă, întristat de lume, p. 48), „Singur, singur” (Singurătatea ca o lespede tombală, p. 64) şi pierzând totul („pe rând pierd totul”, Foaie complet albă, p. 41).

Eul discursiv se apără cu cuvinte, dar fără „nicio şansă” (Elefant greoi, p. 17), adică fără speranţă, cu disperare. Aceste elemente constituie situaţia poetică; în raport cu ea survin stările. Sentimentele ordonatoare sunt tristeţea, disperarea, dezolarea. Ele figurează situaţia şi stările. Imaginea dominantă este aceea a căderii propriu-zise în gol şi a echivalentului ei emoţional, prealabila trăire a pericolului prăbuşirii. Căderea în gol este petrecerea de sine: eul liric ia parte la propria prăbuşire. Aşa se petrece pe sine în cădere către nefiinţă, către nimic. Petrecerea de sine înglobează acea senzaţie de accident mortal când înainte de impactul fatal faci experienţa morţii ce survine. Referitor la semnificaţia titlului cărţii, la „petrecerea de sine” în special, nuanţe hermeneutice relevante aduc şi Răzvan Voncu („Poemele mutării treptate din sine”, în România literară, nr. 18, 2024), şi Angelo Mitchievici(„În marea petrecere”, în România literară, nr. 23-24, 2024), şi Viorel Mureşan („Urlu şi strigătul meu este mut”, în Arca, nr. 2, 2024).

Căderea în curs suscită dorinţa de păstrare, de recuperare a trecutului. La un prezent întunecat şi un viitor tragic se răspunde nu prin negare, ci prin recuperarea trecutului. Ieşirea sufletului din trup este o rememorare.

O figurare a căderii este ruinarea. Forme ale ruinării sunt „erorile, bolile, neputinţele (…), vinovăţia, eşuarea” (p. 17). Discursul vine ca o luare de cuvânt pentru salvare. O măruntă salvare este oprirea prăbuşirii: „Încerc cu disperare/ să opresc petrecerea de sine, ruinarea./ Îmi născocesc mai multe braţe, mai multe picioare/ în lupta asta,/ şi neapărat două-trei inimi, una e prea puţin”. O formă subsecventă a petrecerii de sine este fuga din sine, ieşirea din trup, ieşirea din minţi: „fug din mine/ şi o apuc în toate direcţiile deodată” („Psalm”, p. 47).

Ca poet luminos, Gabriel Chifu caută o salvare, recurge la substitute de salvare.

Încercarea fundamentală de salvare rezultă din figurarea faptului că eul liric are două vieţi şi trăieşte două realităţi: una naturală şi alta verbală, de cuvinte, putându-se salva dintr-una evadând în cealaltă: „Prima dată m-a născut mama,/ cu trup omenesc, cu trup de pământ./ Dar cine/ m-a născut a doua oară,/ cu trup de cuvinte?/ (…) Cine mi-a dat viaţa asta a doua, verbal?/ care încet-încet şi fără întoarcere înlocuieşte în mine/ trăirea dintâi, natural?” (Trăirea dintâi şi viaţa a doua, p. 33); „Sunt doar o făptură verbală/ într-un univers verbal?” (Cerul e făcut din cuvinte, p. 71).

Drept adjuvante de salvare înregistrăm seria de forme ale petrecerii de sine: corpul multiplu, figurarea mâinii externe care te desenează, te scrie, de conduce, identitatea multiplă, sfârşitul multiplu, vocile multiple, ieşirea din sine, uitarea, neştiinţa (pierderea conştiinţei de sine), reveria, coşmarul, contemplarea.

III. Conservarea trecutului şi minima securizare a stării prezente constituie un gest de aducere înapoi. Lupta de recuperare şi conştiinţa contradictorie a imposibilităţii acesteia sunt o zbatere în tânguire. Tonul cărţii este tânguirea, vaietul reprimat şi neputincios: „Mă tot agit, mă tot tângui/ c-aş vrea să te aduc înapoi” (Altul, p. 13).

„Tonul elegiac” şi un „orizont de reflecţie elegiac” sunt învederate de Angelo Mitchievici („În marea petrecere”, în România literară, nr. 23-24, 2024). Viorel Mureşan evidenţiază „tonalitatea grav elegiacă” („Urlu şi strigătul meu este mut”, în Arca, nr. 2, 2024). Răzvan Voncu (în „Poemele mutării treptate din sine”, din România literară, nr. 18, 2024) subliniază: „Din elegie trecem în odă şi de aici în psalm, într-o deplină unitate de fond a viziunii”. Am zice că, într-un fel, tânguirea este şi ea un ton elegiac şi că tânguirea, în mod specific, la Gabriel Chifu animă şi elegiile, şi psalmii, şi odele. Tânguirea ia inflexiuni bacoviene (generate de singurătate şi ploaie) şi blagiene (stimulate de haloul de mare trecere, de mirarea de minuni şi de contradicţia întuneric-lumină).

IV. În ordinea tehnicii poetice se acreditează câteva admirabile proceduri ce vor marca negreşit de acum încolo modul de raportare a eului poetic la materialul de procesat, în poezia românească cel puţin. Este vorba despre multiplicarea trupului, a inimii, a minţii, a sufletului şi a tot ce pare legat strict prin unicitate de fiinţă şi fiinţare. Este un procedeu ce are ca nucleu o metonimie sau, mai larg, un proces de generare metonimică. Profesorul Eugen Negrici (în Sistematica poeziei, Cartea Românească, 1988, p. 105) evidenţia, la modul general, funcţionarea în poezie a unui „proces de producere de tip metonimic” ce selectează circumstanţe sau consecinţe ale „stării eului”. Extinzând axiologic privirea critică, am zice că Gabriel Chifu este cel mai mare poet de metonimii din literatura română actuală. Iată un proces metonimic încântător: „tot ce fusese în afară, deodată/ devenise lăuntric./ Ploua înlăuntrul meu,/ creştea iarba înlăuntrul meu./ Iar pe cer, seara,/ treceau nori ori sclipeau stele/ tot înlăuntrul meu” (Apoi viaţa mea, p. 8). Câteva poeme din acest volum se cheamă Stare.

V. Spuneam altădată că Gabriel Chifu este poet de viziune. Şi acest volum ni-l arată astfel. Impulsul vizionar subzistă în majoritatea poemelor. O linie vizionară cuprinde şi traversează volumul. Astfel cartea se articulează ca viziune unificatoare peste un cumul de viziuni. Pe această idee, în cronica sa, Răzvan Voncu arată că volumul are „o deplină unitate de fond a viziunii” şi că avem de a face cu „tragismul unei viziuni expresioniste”.

Mişcarea începută prin Însemnări din ţinutul misterios (2011) şi definitivată acum constă în aceea că eul liric a ieşit definitiv din Sălaş în inimă (cartea de debut, 1976). Sălaşul nu mai există acum; este într-o zbatere cruntă de mai multe inimi, de mai multe trupuri, o zbatere de multe şi de toate. Este o zbatere a tuturor pe care o formulează salutar Gabriel Chifu: zbaterea reflexivă de a fi, de a nu mai fi. Poezia aceasta este o zbatere în a evita inevitabilul. Zbatere tânguitoare… Este „o poezie a sfârşitului” (Răzvan Voncu), iar reflecţia „cu privire la finitudine defineşte acum poezia lui Gabriel Chifu” (Angelo Mitchievici).

VI. Scrisă la 70 de ani, placheta are 70 de poeme. Multe sunt excelente, aleg câteva: Apoi viaţa mea, Iepure încercuit de vânători, Elefant greoi, Sfârşit multiplu, Trăirea dintâi şi viaţa a doua, Oraşul acesta are locuitori ciudaţi, O inimă mare. Poemul care ar putea intra într-un manual este Trupuri de-ale mele înşirate pe marginea drumului.

Cartea de faţă ţine lirismul la o înălţime ameţitoare, la care puţini poeţi actuali au acces. Cel mai bun volum de versuri de până azi al lui Gabriel Chifu mi se arăta Însemnări din ţinutul misterios (2011). Despre petrecerea de sine… îmi clatină convingerea părelnică. Răzvan Voncu şi Paul Aretzu s-au mutat deja în Despre petrecerea de sine şi alte poezii: „acest volum care mi se pare cel mai bun de până acum al autorului” (Răzvan Voncu); „îl consider cel mai reprezentativ dintre cele scrise de autor până acum” (Paul Aretzu, „Ştiinţa de a trăi”, în Viaţa Românească, nr. 9, 2024). Cu atât mai bine, fiindcă aceste două volume se situează în orice caz la o asemenea altitudine încât nici nu mai contează care este deasupra; n-are importanţă pentru momentul de acum că Munţii Himalaya mai iau aerului 5 mm pe an.