Satul din arhiva sufletească

Mircea Perpelea descoperă literatura ca întoarcere acasă. Nu scrie ca să arate o lume, ci ca să se regăsească pe sine aşa cum era într-o lume care a fost. Volumul Umbre pe uliţa mare continuă demersul literar din Secretele boierului (2021) şi Desculţ, printre amintiri (2022). Aşa cum precizează autorul în prefaţa secundă („Înainte de lectură”), eul povestitor se poziţionează ca un „căutător prin vremi uitate” (p. 11), având ca scop, în „încercarea literară” curentă, aducerea la lumină de „oameni, fapte, lucruri şi întâmplări”din „lumea cea de altădată” (p. 13).

Cartea se deschide cu o primă revelatoare prefaţă („Umbre pe pânza vremii”), semnată de reputatul literat Ioan Radu Văcărescu. Aici se prezintă cele trei paliere ale activităţii publicistice şi editoriale a lui Mircea Perpelea: literatură ştiinţifică, texte ce ţin de activitatea diplomatică şi cărţi de beletristică. Despre al treilea palier discursiv se punctează: „Cea de-a treia aventură literară a lui Mircea Perpelea este legată de satul oltean, în care a copilărit şi de unde a plecat în lumea cea mare. Sunt evocări de tipul amintirilor din copilărie, rezultate din plăcerea de a povesti a unui autor nostalgic şi sfătos” (p. 8).

Eul auctorial recurge la „arhiva sufletului” (p. 17). Iată, taie pieziş valea Olteţului cu apă puţină acum, adusă parcă într-o găleată cu cauc. Păşeşte cu nostalgia condeiului, urcă pantele mărunte ale Morunglavului spre Boboaca şi Aluniş. Nu mai este nimeni care să reînnoade linia copilăriei. Dă acolo numai de el însuşi mic şi în urcare. La putere este cimitirul. Tot ce întâlneşte sunt amintirile sale. Rememorarea îi însufleţeşte pe cei duşi. Dilă sună din corn pentru a-şi păzi pământurile luate la cooperativizare. Cornul său străbate încet aerul mătăsos. „Tot mai încet”, se zice despre corn în Peste vârfuri, poezia lui Eminescu. Speranţa că se vor întoarce vremurile, vor reveni timpurile odată cu pământurile sale, Dilă a dus-o până la capăt. Acum, el sună de dincolo, în van şi pilduitor. Dilă a fost un ţăran harnic; şi-a muncit viaţa; în formula sa existenţială nu intra pierderea de vreme la birt sau oriunde se putea lenevi. „Era un oltean cu haz şi hâtru la vorbă, povestea cu tâlc întâmplări aflate de la ăi bătrâni. [...] Ştia de toate şi le zicea cu glas tare”, spune textul (p. 66). Agonisise ceva înainte de colectivizare. Când au venit „timpurile tovărăşeşti” (p. 87) a rămas fără nimic. A fost pus pândar, aşa că el îşi păzea conştiincios fostele pământuri ce le avusese, păzea trist averea colectivei. Se gândea că „poate n-or sta ăştia la putere o viaţă” (p. 68). Cum-necum, „ăştia” au stat până după ce el s-a dus. Este povestirea cea mai valoroasă estetic a volumului, „Pe vremea când îţi păzeai averea”.

Spre acelaşi nivel se ridică şi povestirea „Lămpile lui nea Mărin de-i zicea lumea Aladin”. Mărin, un oltean din Bărăşti, după ce a părăsit Marina din funcţia de ofiţer, a ajuns colecţionar de lămpi cu gaz şi de alte vechituri. A devenit o figură a târgurilor de vechituri din România şi apoi din mai multe ţări din zonă. Într-un fel, dacă spuneai că eşti din România, cei din Bulgaria, din Croaţia, din Balcani concluzionau că eşti din ţara lui nea Mărin-Aladin. În aceste două povestiri, cele mai lungi din volum, de 8, respectiv 12 pagini, se vede talentul literar.

Cartea cuprinde 17 povestiri, 9 în secţiunea „Din lumea mea de altă dată” şi 8 în „Povestiri din vremi un pic mai noi”. O iubire mică se consumă şi nu prea în „Amor nevinovat în gluga de coceni”. Un plan de măritiş este deasupra povestirii „Dezbateri grave la urechea podului”. „Eternul Fâcă” ilustrează principiul „La vremuri noi, tot noi” (p. 100). Grobianul şi incultul Fâcă a fost şef la sindicat înainte de 1989. După aceea, tot şef de sindicat. Din vremurile mai noi capătă farmec literar profesorul universitar Ilie Tălpăşanu, de fel din Ghioroi, de lângă „Bulzeştii lui Marin Sorescu” (p. 115). Acesta a plecat în SUA după 1989 şi revine din când în când în România. A trăit invidia colegilor şi înstrăinarea; lasă să se înţeleagă că poate va reveni acasă, cine ştie... Fostul profesor de matematică Dumitru Crăciunescu din Vaideeni are şi talent în afaceri, căci s-a impregnat de iscusinţa de a face bani cinstiţi a locului de baştină niciodată colectivizat. Deducţia ne poartă la cel plecat devreme dintr-ale oamenilor, la fostul patron al firmei Diana.

Dacă este să discutăm în termeni epici generali, personajul principal al cărţii curente este satul: „Era odată un sat... Un sat frumos aproape ca oricare de la noi... Cu case văruite şi muşcate la fereşti, cu grădini şi câmpuri pline cu roade...” (p. 101). Mai mult de atât, pentru cine a citit cu atenţie şi volumul Desculţ, printre amintiri (Râmnicu-Vâlcea, Editura „Antim Ivireanul”, 2022) este clar că personajul central al acestuia este tot satul: „A fost odată un sat... Un sat frumos ca oricare sat de la noi. Cu case văruite şi muşcate la ferestre, cu grădini pline cu roade...” (p. 18).

În arhiva sufletului prozatorului, satul este nucleul iradiant. Am zice că, prin cărţile sale, Mircea Perpelea, cu talent literar incontestabil, a) pune pe perete un tablou al unui timp trăit, pierdut şi recâştigat, şi b) din incursiunile în trecut pentru recuperarea timpului extrage înţelepciune, împăcare cu lumea ca viaţă şi ca popas. Memorabilă este ultima frază a cărţii: „Dacă educaţie nu e, nimic nu va fi!!!”.