Sub coordonarea profesorului Mircea Moisa a apărut la Editura Ramuri, marcând centenarul Bibliotecii „Alexandru şi Aristia Aman” şi centenarul Societăţii Scriitorilor Români (1908-2008), o carte remarcabilă: Suflete de copii (Craiova, Editura Ramuri, 2008). Ea este, totodată, reeditare (a unei scrieri a Anei Codreanu) şi debut în proză (al poetei Nicoleta Cojocaru). Sub titlul „Suflete de copii” se publica în 1907 un volum semnat de institutoarea din oraşul Filiaşi şi colaboratoare la revista „Ramuri”, Ana Codreanu. El era primit admirabil de critica de specialitate a momentului şi apreciat de Mihail Sadoveanu pentru „gingăşia povestirilor şi pentru simplitatea mişcătoare” (p. 6). Descifrând, pe bună dreptate, o similitudine tematică, de atitudine etică, de poziţionare în proiectul expresiv şi de inspiraţie între lucrarea Anei Codreanu şi istorisiri pe care medicul-scriitor Nicoleta Cojocaru le avea în protofoliul de publicare, profesorul Mircea Moisa a găsit, în mod fericit, cu cale a le edita împreună.

Per ansamblu, este vorba de amintiri din copilărie, caz în care apropierea de Ion Creangă, de Edmondo de Amicis şi Hans Cristian Andersen apare ca inevitabilă. Subiectul scrierii-conglomerat se contureză într-un sistem de raporturi generate de mersul candid al gândirii producătoare, situată chiar în linia perspectivei implicite a copilăriei. Discursul epic ţese o lume amplasată sub auspiciile magice ale unei rememorări care admite minunile. Psihismul făcut activ este unul al vârstei inocenţei, al învăţăturii, al educării. Societalul atras în tabloul ce imobilizează profilul copilului „care-am fost”, este unul al corectitudinii, bunătăţii şi carităţii. Sufletul de copil este prins într-o istorie identificabilă şi într-o cultură specifică. Sub toate formele sale de manifestare, prin gândirea non-exigentă cu logica, prin cunoştinţele sale ce acoperă un univers incontrolabil, prin religia implicată de gestica bunătăţii, prin măruntele tehnici de adaptare la imprevizibil, comportamentul infantil ajunge recognoscibil şi individualizabil, chiar databil.

Cele două autoare ce-şi dedică textele unor lecturi configurante expun din postura de instanţă imaginantă diferite întâmplări. În acestea se angajează fapte (evenimente) şi practici de interpretare. Spiritul pueril vede lumea din interiorul unei logici naturale în evoluţie, din spaţiul unui mod de analiză care raprotează totul la bine şi corect.

Tot ce se petrece se petrece de-a pururi şi are loc prin raportare la propriul mediu. Gândirea naturală şi concretă se inscripţionează în discursul cosmosului, în limitele şi funcţiile ce-i sunt asignate. Spiritul copilăresc nu are sensul eficienţei şi nici reprezentarea necunoaşterii. Ce ştie, el ştie sigur. Cunoaşterea sa este una absolută: o cunoaştere inocentă. „Lumina acelor zile îmi stăruie încă în gând. Între mine, copilul, şi tot ce avea să vină au stat mai întâi cele pure de la care am învăţat. Trezirea simţurilor s-a făcut prin inocenţă în mijlocul naturii şi-al unei familii iubitoare şi ocrotitoare” (2008, p. 124). Neputând estima cât nu ştie, el trăieşte integralitatea învăţăturii marcate de istorie şi de cultură (tradiţii, obiceiuri, educaţie etc. , 2008, p. 46). Copilul gândeşte total şi nediferenţiat. El raţionează emoţional în baza dorinţei de a reduce diferenţele care-l separă de cei mari. Copilăria este „un limbaj” (2008, p. 122) ce se abandonează.

Prin sentimentele sale transpar urme, indicii şi indicatori ai unui drum care să-i dea curaj şi să-i aducă siguranţă în ce priveşte lumea celor mari. În raport cu cosmosul său perfect şi cu cunoaşterea sa îndestulătoare, lumea oamenilor mari şi gândirea acestei lumi sunt incomplete. Cu toate acestea, copilul îşi face un ideal din intrarea în acest imperfect pe calea imitaţiei şi învăţării printr-o cunoaştere inocentă rezultată din amintire. Ceea ce este impus diferă. Logosul pueril percepe impuritatea drept complex de inferioritate, eradicabil în efortul de învăţare şi efortul de integrare în sistemul socio-relaţional.

Viaţa interioară a omului se constituie, arăta Alfred Adler („Psihologia şcolarului greu educabil”, Bucureşti, Iri, 1995, p. 216), „din forme de relaţie”, esenţială fiind însuşirea setului necesar de relaţii care să-i dea copilului siguranţă şi încredere în forţele proprii (p. 24 şi p. 73); cel mai important pentru copil este să-i trezim şi să-i lărgim „sentimentul de comuniune socială” (1995, p. 35), „să-l facem independent şi să-i dăm curaj” (p. 154) şi să-i structurăm „un ideal” (p. 216). În prozele consonante ale Anei Codreanu şi Nicoletei Cojocaru, structurarea idealului, curajul, independenţa şi comuniunea socială sunt obţinute pe trei căi: inducerea unor valori, fixarea de eroi (modele), participarea la ritualuri şi ceremonialuri.

Între valorile diseminate figurează înainte de toate cinstea (a spune adevărul, a nu minţi): este „peste putinţă să-l minţim pe tata” (2008, p. 32), „să mărturiseşti adevărul”; „de ce să ascunzi când faci o faptă bună?” (p. 99). O altă valoare propovăduită este munca: „adevărata fericire nu e în deşertăciunea plăcerilor, ci în munca cinstită şi sănătoasă” (p. 55). Se propagă şi „dragostea de neam, de limbă, de ţară” (p. 114) şi prietenia (p. 53; p. 54). Iubirii de oameni i se adaugă iubirea de animele („nu vă sfiiţi, copii, să iubiţi animalele”, p. 131): câine (p. 135), căprioară (p. 128) etc. Dintre formele sentimentului de solidaritate umană se insistă asupra milei: „mila pentru săraci” (p. 50), „mila pentru cei asupriţi” (p. 114), „mila, sentiment abia şoptit în noi pe care trebuie să învăţăm să-l auzim” (p. 120).

Ca modele transvazate înregistrăm: învăţătorul (şi învăţătura) (p. 35; p. 78; p. 111; p. 124), preotul (p. 78), mama blândă, răbdătoare, bună şi miloasă (p. 101; p. 33; p. 32), străbunica (de 90 de ani, p. 146), modelul copilului cuminte şi bun („fetiţa era cuminte, bună”,p. 103).

Dintre ritualurile majore se individualizează cele impuse de Crăciun (p. 36), Paşte (p. 46), Anul Nou (p. 169).

Volumul „Suflete de copii” scoate exponenţial copiii din a lor copilărie, îi sterilizează de timp şi-i lasă în eternitatea lor sufletească. Pentru omul care ţine în sine toată propria istorie, copilăria este acea parte a sufletului în care predomină gingăşia, suavitatea, candoarea, delicateţea, frăgezimea, inocenţa, naivitatea. Cât timp vom fi delicaţi şi naivi, vom rămâne copii, lasă să se înţeleagă Nicoleta Cojocaru, adică vom rămâne în afara timpului, nemuritori şi plini de speranţă: „Nu mori, mamă, cum să mori, că eşti copil! Aşadar copiii nu pot muri!” (2008, p. 147). Etern este copilul care-am fost, intangibilă este copilăria!

Într-o vreme când încrâncenarea, compulsivitatea, obstinaţia mână oameni în toată firea către certuri, dezacorduri, neînţelegeri, ciocniri, dispute, „Suflete de copii” se conturează ca o lectură terapeutică, o lectură profilatică şi, simultan, curativă.