Personalitate literar-culturală polivalentă, profesorul Mircea Moisa s-a îndreptat, în ultimii ani, prin cele două volume „Memoria culturală şi dinamica ei”, către cea mai recentă modalitate de comparatism cultural: studiile interculturale. Cu un profil similar şi cu un portofoliu de note specifice, pe acelaşi culoar se înscrie şi cartea pe care distinsul profesor o publică la Editura Cellina, Craiova: Individualităţi şi comunităţi (2009). Aria de investigare a acestui recent volum este delimitată de trei perimetre de raportare: avem mai întâi un plan auctorial (personal), pe de altă parte, se dă vizibilitate modului în care o individualitate, prin gestica sa culturală, aduce în centrul atenţiei comunitatea din care provine şi, în fine, se profilează o zonă de individualitate culturală care se proiectează mentalitar în manifestările idiosincratice ale personalităţilor culturale de rezonanţă universală (precum Constantin Brâncuşi şi Eugen Ionescu).

Planul auctorial configurează o istorie personală şi o biografie intelectuală admirabile. Născut în localitatea Andrid din zona Sătmarului, autorul a trăit multidimensional experienţa interculturalităţii: ca amestec de etnii (români, maghiari, şvabi, evrei şi ţigani), ca bazin de religii, ca văluri de tradiţii şi obiceiuri. Memoria culturală reţine momente din grădiniţă şi din şcoală, opreşte şi instanţiază imagini de efort intelectual şi modelare morală. După 60 de ani de prezenţă în cultură (1943 – clasa întâi, 2003 – persionarea din calitate de profesor) şi de efort obstinat în cunoaştere şi cunoaşterea de sine spiritul creator se autochestionează: „ce resorturi tainice acţionează în adâncul fiinţei mele biologice, intelectuale, socio-culturale şi spirituale?” Întrebarea nu are un răspuns definitiv şi, de altfel, nu pentru a fi epuizată de un răspuns este făcută activă. Este pusă, în mare măsură, ca pretext pentru a da curs unor anotimpuri ale existenţei, unor momente, întâmplări şi evocări de persoane. Toate acestea sunt văzute ca „repere”, ca jaloane ale unei existenţe oneste, în care individul s-a dizolvat în istorie. Mircea Moisa se gândeşte pe sine ca individ „în vâltorile istoriei” şi evaluzează reperele ca având „relevanţă strict personală”. Dincolo de individ, de individualitate se profilează istoria. Este vorba de o istorie uneori delicată, alteori ostilă, dar întotdeauna dominabilă prin corectitudine, demnitate, devotament şi trăire în numele unui ideal departe de interesul facil şi meschin al imediatului.

Textul lasă ca pe fundalul istoric să se proiecteze o formulă existenţială irepetabilă. Nu întâlnim aici o fiinţă imaginară, nu suntem atraşi în labirintul unei ficţiuni, ci cum lasă să se înţeleagă Eugen Simion în „Întoarcerea autorului”, în acest plan auctorial facem experienţa unei „existenţe scrise” în care „găsim un mod de a fi în lume şi un mod de a gândi omul”.

Destinul intelectual al profesorului Mircea Moisa porneşte cu „Cartea de rugăciuni” a mamei sale şi urcă, păstrând raţiunea suficientă a lexicului, la o filosofie a existenţei. În casă şi în familie, la şcoală şi la biserică se învaţă lecţia unirii cu ţara-mamă, se însuşeşte tema limbii române, se validează respectul pentru înaintaşi.

În planul individualităţii care prin faptele sale culturale dă sens şi semnificaţie, dă contur axiologic comunităţii din care se trage sunt configuraţi câţiva actanţi culturali. Mai întâi, este evidenţiat profesorul universitar Dinică Ciobotea (fost coleg de cancelarie în anii ’70 al domnului Mircea Moisa) care prin lucrările sale istorice a grefat zona de provenienţă pe traiectoria culturii de luat în seamă. De asemenea, a inscripţionat cu valoare contribuţiile oneste ale unor transilvăneni ce şi-au pus rădăcini noi în alte provincii ale ţării. În fapt, una dintre orientările cărţii exemplul reputatului profesor îl urmează. Se relevă dimensiunile profunde ale permanentelor legături ale „unor familii de români transilvăneni, bănăţeni cu cei din spaţiul provinciei istorice Oltenia, în special, dar şi a oltenilor cu provinciile istorice ale românilor de peste Carpaţi”.

Un alt reper, în acelaşi plan, îl reprezintă criticul literar Constantin M. Popa, pe care Mircea Moisa l-a cunoscut personal în vara anului 1970, când era profesor la Filiaşi.

O stea fixă este şi I. D. Sârbu, evocat ca vorbitor în faţa elevilor Liceului Energetic din Craiova şi în privinţa căruia se preia o intervenţie comemorativă a poetului Gabriel Chifu despre relaţia artistului cu oraşul.

Un loc special în economia cărţii şi în trasarea unei gândiri a exemplului personal îl au Patriarhul Daniel şi tatăl său Alexie Ciobotea. Unul dintre meritele actualului Patriarh este acela de a fi eradicat nedreptatea care i s-a făcut în 1873 lui Ion Creangă (atunci când a fost înlăturat din rândul clerului). Ca Mitropolit al Moldovei Î.P.S. Daniel Ciobotea a reînvestit pe Ion Creangă cu calitatea de diacon.

Alexie Ciobotea i-a fost coleg de cancelarie lui M. Moisa în anii ’70 şi i-a lăsat o amintire de cinste, corectitudine şi onestitate.

În planul individualităţilor româneşti ce au dus românitatea la nivelul universalităţii este reţinut întâi Constantin Brâncuşi. Pentru înţelegerea geniului de la Hobiţa sunt de luat în seamă deschiderile făcute de Petre Pandrea (cum că „ţelul sculplturii sale este o nobilă simplitate şi o grandoare calmă”) şi de Marin Sorescu (cum că pentru Brâncuşi „o piatră găsită în drum era o muză adormită”).

În aceeaşi ordine de idei, comprehensiunea din Brâncuşi este asigurată de cunoaşterea axiomei sale de creaţie („Eu am pornit, întotdeauna, de la o idee, de la natură”) şi a unora dintre valorile sale mentalitare. Brâncuşi, de exemplu, cum îl evocă Eugen Ionescu, deşi avea aspirator şi telefon trăia cu adevărat la modul românesc atunci când i se mătura atelierul cu „o mătură adevărată” sau când, în loc de apelul telefonului, iniţia o discuţie prin aruncatul cu pietre în uşile celor solicitaţi.

Doi sunt pilonii pe care se prijină discursul intercultural: mărturisirea şi mărturia. Formele pe care le ia mărturisirea sunt: rememorarea, analiza, introspecţia, confesiunea, relevarea „adevărului inimii”. Mărturia apare în chip de: evocare de persoane, susţinere în legătură cu întâmplări atestare a unor evenimente, aglomerare de informaţii existente. Mărturia şi mărturisirea fac ca arhitectura lucrării să-şi găsească structura de rezistenţă în autenticitate, în altitudinea operaţiei de reorganizare a amintirilor şi valorilor în funcţie de modul cum acestea acced la general uman, ca şi în puterea de a judeca din perspectiva istoriei.

Dincolo de acestea, valoarea cărţii rezultă şi din altele. Provine din nota delicată şi discretă în registrul căreia se construieşte consonant discursul. Rezultă din confortul moral al constatării că există un patriotism al trăirii oneste. Reiese din configurarea toleranţei ca semn al civilizaţiei şi ca stare de suflet prin care putem suporta ca ceilalţi să simtă şi să gândească şi altfel decât vrem sau ne place nouă. Se trage din fixarea într-o atitudine detaşată, suverană în raport cu nimicniciile istoriei.

Spirit olimpian, echilibrat şi stoic, profesorul Mircea Moisa ni se revelează prin cartea „Individualităţi şi comunităţi” drept creator care încearcă să înţeleagă natura umană şi să perceapă corect omul plural în vâltoarea istoriei şi în strădania lui de a fi bun şi drept.