Prin volumul Modernismul şi psihologia. Încercare de epistemologie literară (Bucureşti, Editura Academiei Române, 2009), profesoara universitară Maria-Ana Tupan îşi continuă periplul tematic, metodologic şi investigativ în aceeaşi notă de mutare a centrului de interes. Miza zetetică (de cercetare) a cărţilor sale a fost fixată de fiecare dată într-un alt cartier general de comandă metodologică, de la poetică, deconstructivism, dezbatere conceptuală, literatură engleză, istorie şi teorie literară se ajunge acum la epistemologie literară. Precum toate celelalte studii şi cel prezent se derulează sub incidenţa distingerii şi clarificării unei probleme cu emergenţă pe zona concretului, de această dată „interesează corelaţia dintre câteva repere literare ale modernismului şi istoria ideilor psiho-filosofice contemporane” (p. 9). Atât reperele literare, cât şi cele din domeniul psihologiei, filosofiei şi logicii sunt personalităţi iniţiatoare de idei şi care s-au impus în epoca de apartenenţă.

Pe de altă parte, contribuţiile ideatice au generat în cadrul paradigmelor epistemologice standarde canonice şi practici discursive de amplă influenţă. Cum ideile sunt împreună cu teoriile, axiomele, postulatele, legile, teoremele, conceptele şi categoriile elemente esenţiale în practica şi procesul cunoaşterii şi cum, în general, prin epistemologie se înţelege, în primul rând, ansamblul problemelor privitoare la cunoaştere, iar, în al doilea rând, opiniile întemeiate şi în mod legitim adevărate, se poate spune că efectele iradiante ale ideilor psihologice în concretul literaturii fac obiectul unei epistemologii literare. Printre cei ce pot fi enumeraţi ca autori ce s-au preocupat de fenomene de epistemologie literară sunt R. Barthes (pentru identificarea de construcţii istorice, conjuncturale sub stratul de aparenţe al naturalului), M. Foucault (pentru cercetările în legătură cu „epistema”, „arheologia cunoaşterii”, „genealogia ideilor” şi situarea operei individuale prin raportare la reţeaua de limbaje instituţionalizate), Julia Kristeva (din perspectiva resuscitării dialogismului şi a reflecţiei despre relaţia limbaj-formaţiune socială) sau J. Derrida (pentru ideea că „nu există nimic în afara textului” şi investigaţia asupra modului cum indivizii nu pot sesiza viaţa socială decât prin limbaj).

Un fenomen de epistemologie literară asupra căruia se opreşte demersul de cercetare îl reprezintă conceptul de canonizare. Aceasta este înţeleasă ca „exerciţii de genealogie a operei literare şi de situare în tradiţie”. Miezul tare al funcţionării practice a conceptului este constituit de actul de canonizare, acea întreprindere de calificare ce face incidente categorii precum „epocă literară, generaţie, gen literar, curent, coduri, formaţiune de discurs” asupra unor cazuri individuale de autori şi opere.

Gândirea modernităţii are loc sub figura unui „canon modernist”. De acest canon se leagă apoi întreaga dezbatere în care atenţia se concentrează asupra a „câteva repere fundamentale ale psihologiei din perioada 1880-1930 care au constituit un fel de boltă epistemologică a modernismulu literar, deoarece în funcţie de ele au fost construite spaţii ficţionale, personaje, limbaje şi procedee retorice” (p. 40).