Remarcabila înzestrare de povestitor a prozatorului Jean Băileşteanu se face vizibilă şi în încercările la care este supus oricine se încumetă să-şi înscrie mesajul într-un format literar ambiguu precum jurnalul.

Viaţa ca o ... paradă (Craiova, Editura Autograf MJM, 2010, vol. II), scriere ce pe drept cuvânt se autodefineşte ca „Jurnal de scriitor sub dictatură”, aduce în convergenţă două convenţii ale discursului literar. Prima este aceea că un scriitor ne poate vorbi nouă în mod direct: prin interviuri, declaraţii, susţineri, conferinţe de presă, luări de poziţie. Aceasta este o situare în câmpul realităţii cotidiene şi se bazează pe ideea că aici scriitorul este om şi nimic mai mult. Ce-a de-a doua convenţie reţine ca situaţie specifică adresarea realizată de scriitor prin intermediul operelor sale. În jurnal sunt mobilizate două existenţe. Ele se exprimă în cadrul unuia şi aceluiaşi discurs prin intermediul unui mesaj existenţial modulat social şi ficţional. Cuvântul diaristului („jurnal”-istului) are o dublă rezonanţă şi un conjugat efect: în viaţă şi în literatură. Figura spiritului creator se individualizează prin seriozitatea – autenticitatea ce derivă din existenţa în ordinea realului şi prin relativitatea opiniilor indusă de încadrarea în literaturitate. Diaristul este o fiinţă cu o dublă existenţă, ce se exprimă într-un limbaj dublu şi care acţionează în două planuri (în viaţă şi în literatură). Pe de altă parte, acest statut de emisie oferă lectorului posibilitatea de a parcurge textul într-o dublă cheie. Cititorul de jurnal este un lector fericit, căci propensiunea sa de a opina „altfel” decât cel cu care „stă de vorbă” este autorizată chiar de autor. Jurnalul îi permite să creadă de două ori mai mult decât ceea ce vrea să creadă.

Prin jurnal, scriitorul ni se adresează ca om, fără a putea să se cenzureze ca scriitor. „Viaţa şi literatura, se arată (p. 172), stau strâns legate una de cealaltă”. Jean Băileşteanu nu scrie un jurnal întâmplător, ci unul de autor. O realizează cu conştiinţa lucidă că orice jurnal „face parte din operă”, că pentru criticul interesat jurnalul „este esenţial”, că a recurge la un anumit tip de jurnal „ţine de felul autorului de a fi, de temperament, de caracter, de sensibilitate” şi că, finalmente, jurnalul este „exprimarea de maturitate (...) şi înţelepciune a unui autor cu o bogată experienţă de viaţă”. Ca şi în proză, Jean Băileşteanu porneşte pe drumul jurnalului după una şi aceeaşi regulă: „Când iubeşti cărţile, fireşte, doreşti să fii în preajma lor întruna. În cele din urmă, doreşti să ai cărţile tale” (p. 26). După cum mărturiseşte, „de-a lungul timpului” a citit „multe astfel de jurnale”; sunt amintite jurnalele lui Marin Preda, Cesare Pavese, I. D. Sârbu şi Albert Camus.

Formatul diaristic are, în general vorbind, o lungă tradiţie care a determinat structurarea unei ideatici teoretice ce se axează pe câteva principii. Mai întâi, este constatabilă regula cronologiei, numită de Eugen Simion (Fragmente critice II, 1998) „clauza calendarului (legea Blanchot)”. Apoi, se evidenţiază simultaneitatea discursului şi a trăitului, precum şi fragmentarismul. Pe de altă parte, există poziţia elveţianului Jean Rousset care susţine că acest format nu-i permite scriitorului o conduită de „amator” şi că cel care redactează un jurnal „se opreşte în marginea artei”. Complementar, E. Simion (el însuşi autor de „jurnale”) evidenţiază că în acest tip de scriere „nu suntem în întregime nici spontani şi nici inocenţi” şi accentuează: „Condiţia diaristului este să sfideze codurile discursului literar, dar, în secret, nu face decât să inventeze un discurs bazat pe libertăţile scriiturii”. În poetica acestei forme literare, E. Simion constată drept specific faptul că „indiferent de mediu şi epocă, diariştii trec sistematic (...) prin dezgustul de viaţă” – taedeum vitae.

Dezgustul de viaţă, pe care-l putem particulariza în spleen (Baudelaire), greaţă (J.P. Sartre) sau „lehamite” românească, îl întâlnim la Jean Băileşteanu sub forma refuzului făţărniciei, ipocriziei, atât în viaţă, cât şi în artă. „Ipocrizia din literatură, precizează acesta, era transmisă din viaţă” (p. 102). Imaginea sub care este relevată făţărnicia este „viaţa ca o... paradă”, existenţa „sub semnul... paradei”. Ipocrizia acoperă o situaţie existenţială binecunoscută: „săraci, da’ fudui”. Elemente caracteristice acesteia sunt lipsa firescului şi absenţa fricii de ridicol, miza pe aparenţe şi pe bani. Practici sociale ipocrite sunt eforturile de paradă, îmbrăcămintea de paradă, minciuna. Resortul caracterial al unui astfel de fenomen îl reprezintă „lipsa de demnitate”. Comportamentul de paradă este generat de realitatea că „nu mai există onoare, nu mai există demnitate” (p. 278). Se trăieşte într-un „veşnic fals şi-ntr-o continuă închipuire”.

Viaţa ca paradă nu este viaţa tuturor. Cultul aparenţei şi al banului aparţine doar unora. În general, se reţine că există două însuşiri „care-l diferenţiază pe un om de altul: înfăţişarea fizică şi caracterul”. Se desprinde, am spune, că identitatea are o componentă de suprafaţă şi o alta de adâncime. Fundamental este caracterul. Elementele sale esenţiale sunt: „idealul de viaţă”, „adevărul”, „cât de departe am ajuns în cunoaştere”, cinstea („lacătul este pentru omul cinstit”, credinţa, dreptatea, iubirea de oameni, acceptarea întâmplării, a norocului şi ghinionului, umorul („baschiura”), independenţa, demnitatea, lucrul temeinic, libertatea de gândire, responsabilitatea faptei. „Caracterul, arată Aristotel în Poetica (Editura Academiei, 1965), ne conferă calităţile, dar suntem fericiţi sau nu prin acţiuni, prin ceea ce facem”.

În raport cu această grilă se scoate în relief că românul este orgolios, stă de manevre şi manipulări, dă din coate, nu are tărie de caracter, este resemnat, sărac, dar fudul şi „îşi petrece timpul bârfind”.

Opţiunile şi acţiunile scriitorului Jean Băileşteanu delimitează un profil în care intră: necunoaşterea sentimentului de ură şi de invidie, ataşamentul faţă de carte şi de scris, interogaţia despre sensul lumii şi rostul omului, credinţa în ideea că „scriitorul este o conştiinţă”, ataşamentul pentru cinste şi dreptate, iubirea pentru ţărani, obsesia pentru ideea de destin, „greşeala de a crede că lumea este ca el”, viaţa conform raţiunii („nu pot să trăiesc altfel de cum gândesc”, p. 151), credinţa că viaţa şi literatura sunt strâns legate, iubirea pentru părinţi, frate, copii şi prieteni. Jurnalul evocă marile sale „întâlniri craiovene” cu mitropolitul Nestor Vornicescu, Ion D. Sârbu, Florea Firan, Tudor Nedelcea, Ioan Rusu Sirianu, Ilarie Hinoveanu, V.G. Paleolog, Valentin Dascălu ş.a. Relatează, de asemenea, scene, întâmplări şi pagini de viaţă. Vorbeşte despre singurătatea scriitorului, despre lupta sa cu iluziile, despre drogul scrisului şi lipsa de timp liber (care la o adică se face), despre necesitatea inspiraţiei, despre lipsa „meseriei de scriitor” şi a muncii. Idealul este scriitorul care să reprezinte o conştiinţă a timpului şi a locului său. În plan secund, este interesant de reţinut hobby-ul său de a scrie cu stilou şi cu cerneală neagră. În calitate de conştiinţă a timpului său, dincolo de „viaţa ca o ... paradă”, scriitorul sesizează că la ora actuală „tocmai normalul ne lipseşte (...) firescul, echilibrul şi teama de ridicol”. Constatarea repetată este că în ciuda greşelilor şi mentalităţii întârziate „viaţa merge înainte” (p. 160, p. 239). Mai mult, speranţa majoră este că „în cele din urmă vom intra şi noi într-un normal”, aşa că „să nu disperăm”.

Per ansamblu, cartea este un jurnal de caractere şi stiluri existenţiale. Metoda de creaţie se bazează pe observaţie şi se dezvoltă sub aspectul a două proceduri (analiza şi atitudinea morală). Ca atare, figura spiritului creator se prezintă în două ipostaze: analistul şi moralistul. În demersul de analiză, Jean Băileşteanu descompune tabloul echivoc al lumii şi se opreşte asupra sufletului oamenilor (în special ţărani), asupra elementelor caracteriale esenţiale şi asupra stilului existenţial al acestora. Totodată, scrutează proprietăţile calitative ale subiectivităţii fenomenale a românului actual. Astfel, detectează ca derivată de moment a orgoliului excesiv al românului un mod de a fi fudul şi a trăi în aparenţe: existenţa de paradă. Moralistul Jean Băileşteanu recurge la clasificări morale şi psihologice şi, în cadrul reflecţiei sociale, face vizibilă o înţeleaptă şi echilibrată filosofie de existenţă. Pe această coordonată se desprinde preferinţa pentru valorile discreţiei, ale bunului simţ, ale moderaţiei, echilibrului şi înţelegerii. Privirea meditativă este detaşată, delicată şi plină de speranţă.

Creatorul analist-moralist nici nu predică o morală dictatorială, nici n-o persiflează. Despre ceilalţi, el gândeşte şi atât. Cel mai exigent este cu sine: se păstrează în ultimele rânduri şi îşi gestionează cu stricteţe obsesiile şi încăpăţânările. Îşi recunoaşte chiar o dictatură a disciplinei şi corectitudinii: „Da, am fost dictator numai cu propria-mi viaţă”. Este o poziţie corectă pentru a ne înţelege pe noi şi natura umană.

Scrisă curat, într-un stil aderent la plăcerea lecturii, dar nesupus estetismului, ci ideii, cartea este, totodată, o reuşită atât în ce priveşte atitudinea, cât şi în ce priveşte calea deschisă de speranţa în ieşirea din paradă către normal.