În general, în raport cu universul interior al liricii, eul poetic beneficiază de două alternative. Poate să se situeze ca element al acestuia şi să trăiască destinul implacabil al consubstanţialităţii. Sau poate să se înscrie, separat, cu o identitate bine definită pe o orbită a universului în mişcare. Opţiunea lui Emilian Mirea este pentru o lirică egotistă, segregativă, de metamorfozare. Volumele Avatar (Craiova, Editura MJM, 2011) şi Virtuozitate (Craiova, Editura Ramuri, 2012) aparţin acestui tip de poezie şi contribuie împreună, unitar şi neredundant la îmbogăţirea universului liric. „Voinţa de metamorfozare”, Marcel Raymond (în studiul De la Baudelaire la Suprarealism, p. 279 şi . p. 417) o identifică la F. Nietzsche, la A. Gide şi la F. Kafka.

La Emilian Mirea, metamorfozarea este modalitatea fundamentală de prezenţă a eului în lume. Nu cosmosul primează, ci identitatea eului în cosmos. Poetica ce antrenează mecanismul liricii este una auctorială. O marcată conştiinţă a identităţii magnetizează discursul liric. A „depăşit etapa regretelor” şi a „intrat în cea a renunţărilor” („În faţa vânătorului” – volumul Virtuozitate, 2012). Nu-şi poate reprima dezamăgirea că lupta pentru o identitate proprie nu l-a salvat de destinul lumii. După toate acestea, în fond, oricât s-ar strădui să se izoleze de o lume sau alta, împreună cu oricare dintre ele, se află în timp. Între regret şi renunţare se află resemnarea. Aceasta este ultima dimensiune a identităţii, o resemnare senină şi calmă. Totodată, aceasta este imaginea ce articulează situaţia eului liric.

Cele două volume nu se concatenează în ce priveşte raportul eului liric cu universul căruia îi aparţine. Ele se aliniază evolutiv prin grupările tematice, prin seriile ideatice şi prin coeziunea izotopiilor. Sub aparenţa că de fiecare dată aparţine unei alte lumi decât cea de acum, eul liric sesizează lumea dezavuată ca fiind în evanescenţă.

În Avatar (2011) se notează: „clopotele au început să bată/autorităţile sunt în alertă/se anunţă sfârşitul lumii” („sfârşitul lumii”). Drumul către sfârşitul lumii continuă. Anunţul sfârşitului din 2011 se confirmă în începutul sfârşitului în „Virtuozitate” (2012): „a început sfârşitul lumii/iar oamenii fug/spre nicăieri/ca să scape/neştiind că/sfârşitul lumii/este înscris genetic/în chiar sângele lor” („spre nicăieri”).

Filonul de freatică lirică îl reprezintă singurătatea şi tristeţea. Ele au nu doar continuitate, au constanţă şi repetabilitate. Tristeţea este veche şi apăsătoare: „tristeţea asta/ancestrală cocoţată pe umerii mei”; singurătatea este evenimentul preliminar al morţii: „singurătatea e un incest temperamental/între dorinţa de a fi fericit şi neputinţa de a muri” („singurătatea e un incest”, 2011). Singurătatea însoţeşte eul liric şi deseori se asociază cu tristeţea: „cu singurătatea alături îmi dictez/extemporalul vieţii” („insolitul mă defineşte”, 2011), „eşti singur şi trist/iar fericirea ta e fugită în lume” („fericirea e fugită în lume cu un amant tânăr”, 2011). Iubita este, şi ea, „singură şi tristă” („un moment de luciditate” 2011). Iubirea însăşi instituie conştiinţa singurătăţii: „până să vii tu eram/atât de singur” („singurătate”, 2011). Cursul existenţei este impregnat de singurătate: „dar eu m-am complăcut mereu/într-o singurătate lucie” („dilemă”, 2011). Permanent „singurătatea” ne „face semne” („ambulanţa neagră”, 2012). Mai mult, ea bântuie eul poetic: „ca o femeie urâtă şi/nesuferită/m-a bântuit singurătatea” („război fără victime”, 2012). Cu timpul, solitudinea atinge pragul durerii; eul liric ajunge „chinuit de singurătate” („prizonier în propriul corp”, 2012). Sufletul este cel mai afectat: „sufletul meu/s-a uscat/de singurătate” („singurătate”, 2012). Se poate vorbi de două tipuri de singurătate. Reţinem singurătatea de până la ivirea iubitei: „până să vii tu eram/atât de singur” („singurătate”, 2011). O continuare în 2012 este singurătatea în doi: „singurătatea în doi/e mai grea decât singurătatea” („singurătate”, 2012). Poezia este îmbibată şi de tristeţe: „îşi cântă tristeţea” („metamorfoză lirică”, 2012).

Volumul Avatar (2011) conţine un ciclu de şase poezii intitulate avatar. Primul avatar figurează transformarea prin moarte şi vis. Cel de-al doilea decodifică realitatea curentă a unui căţel ca rezultat al reîncarnării unui om. Al treilea avatar descoperă reîncarnarea într-o plantă. Al patrulea figurează despărţirea unor iubiţi ca dorinţă de avatar. Al cincilea face din verile toride momente de transformare dureroasă a fiinţei. În sfârşit, al şaselea este un avatar multiplu şi simultan: pentru trei fete frumoase ar merita să te transformi în trei iubiţi. Ca element de continuitate se profilează şi avatarul din Virtuozitate (2012). Faţă de cele şase, acesta este mai complex: este un avatar al avatarului. Insatisfacţia pentru o reîncarnare duce la năzuinţa către o altă reîncarnare. Revelaţia este că orice reîncarnare derivă dintr-o nefericire. Singurătatea şi tristeţea duc la nefericire. Acestea conduc, deci, la reîncarnare. Nefericirea în reîncarnare este o formă de a întrevedea sfârşitul lumii. Un avatar din 2012 se cheamă „metamorfoză”: „de la o vreme m-am transformat/într-un greier/care/îşi cântă tristeţea” („metamorfoză lirică”, 2012). Evidenţiem în avatar condiţia poetului: creaţia îl transformă pe creator.

Specificul şi câştigul volumului din 2012 îl reprezintă accederea la o conştiinţă a unui frumos superior ce se poate identifica în lume: în natură, în lucruri, în fiinţe. Virtuozitatea, ca treaptă a frumosului elevat, desemnează „strălucirea şi perfecţiunea” de care frumoasa adormită rămâne conştientă: virtuozitatea este frumuseţea voluntară şi conştientă de mecanismele de generare ( poezia „Virtuozitate”, 2012).

Aceste două volume Avatar şi Virtuozitate aparţin aceleiaşi etape de creaţie. Ele aprofundezaă şi extind tematica. Totodată, rămân în acelaşi model al eului poetic definit prin profilul său de determinare demnă. Prin acestea Emilian Mirea contribuie substanţial la limpezirea profilului său poetic. În plus, consolidează poziţia acestuia de poet situat în partea de sus a ierarhiei poeziei oltene actuale. (În paranteză fie spus, excelentă este prefaţa la volumul Virtuozitate a poetului şi criticului literar Aurelian Zisu).