Profesorul Florentin Smarandache este fondatorul curentului estetic paradoxist, primul curent cu accentuate fundamente logico-ştiinţifice. Totodată, paradoxismul este printre foarte, foarte puţinele direcţii estetice impuse în ultimii 20 de ani. Prin adepţii săi, mişcarea de gândire paradoxistă aprinde lumini pe toate continentele.

Florentin Smarandache nu este doar primul şi cel mai important teoretician al curentului, ci şi unul dintre cei care îl ilustrează cu brio. În paradoxism înscriem şi recenta carte a domniei sale, Pura vida (fotojurnal instantaneu), (Craiova, Editura Sitech, 2012). Volumul este paradoxist şi novator sub mai multe aspecte. Înţelegând că „nimeni nu mai are timp”, că „oamenii nu mai citesc” şi că „vor totul citit de-a gata, autocomentat, autorezolvat”, autorul îşi construieşte opera apelând la un complex de coduri de comunicare. Preponderenţă au fotografiile: „suprafaţa pozelor se-ntinde aproape la jumătate sau mai mult din întreg volumul”. Codul scriptural ocupă locul secund. Registrul scriptic al cărţii este unul constituit din „fraze scurte şi simple, fără multe vorbe”. Principiul de structurare este unul adaptat ritmului lumii „în care vremea trece rapid”. Redactarea şi construcţia sunt instantanee. Ele cadrează cu viteza, volumul şi impactul semnificaţional al fotografiei. Redactarea scriptică încearcă să intre în cadenţa flash-ului. Autorul scrie pe loc, „la prima mână”, „cu idei scurte ca nişte blitz-uri, cu economie de cuvinte”. Scrisul este din mers: se scrie în camion, în autocar, în avion, în muzeu, chiar „mergând pe stradă printre tarabe”. Scrie tot timpul, după cum constată consoarta sa Lilia. Încercarea salutară, de altfel reuşită, este să se redacteze după regula fotografiei: pe loc, instantaneu, odată cu evenimentul.

Originalitatea formală este dublată de noutatea conţinutului. Volumul este un jurnal de existenţă. El acoperă 21 de zile (19.12.2010-09.01.2011). Pe principala sa dimensiune cartea este trăire. Descifrată într-un plan superior, existenţa lui Florentin Smarandache poate fi comprimată simbolic într-o ecuaţie revelatoare: existenţa = viaţa ştiinţifică plus viaţa estetică, plus VIDA PURA. Florentin Smarandache este înainte de toate un om de ştiinţă. Viaţa sa are o componenţă ştiinţifică, o alta de estetică şi o a treia de „odihnă activă” – călătoria. „Pura vida” sau „vida pura”, aşa cum ni se explică, „înseamnă viaţa pură în societăţile hispanice”. Practica de tip „vida pura” apare ca formă de odihnă activă. Armătura cărţii Pura vida o constituie o călătorie în trei dintre ţările Americii Centrale: Nicaragua, Costa Rica şi Panama, sejurul în fiecare ţară fiind de 7 zile.

Deşi concepută ca ieşire din preocupările de bază (estetică şi ştiinţă), călătoria se dovedeşte în parte o întoarcere către cele două tipuri de cunoaştere. La modul general, omul are, în existenţa sa, de cunoscut oameni, locuri şi pe sine. Dincolo de aceste cunoaşteri aplicate, există cunoaşteri fundamentale care pornesc de la ele şi le dau o nouă dimensiune. Este vorba de cunoaşterea ştiinţifică şi de cea estetică. În situaţia de faţă, cunoaşterea turistică se întoarce către cunoaşterile fundamentale. Postulatele nucleare sunt „vizitez şi învăţ” (p. 66), călătoresc şi scriu instantaneu.

În ce priveşte eul călător, acesta se consideră „călător la infinit” şi căutător de orizonturi nelimitate. Călătoria este nu numai o problemă de experienţă interculturală şi de peisaj, ci o mai bună, mai rafinată cunoaştere de sine, o situare mai exactă în mersul lumii. Aflat în Costa Rica, eul călător notează: „Turişti din Mexic, Columbia, Canada, S.U.A., Anglia şi … România. Când mă prezint că-s din România ghidul Filander zice că-n 30 de ani n-a avut nici un turist român! (…) Mă-ntreabă ghidul de unde ştiu spaniolă? Îi spun că se-aseamănă cu româna, limba mea nativă. El se uită mirat la mine. Credea că româna e de origine … slavă”. Turismul înseamnă şi amintire, reamintire. Vizitarea unui muzeu în Nicaragua întoarce gândul în trecut: „Printre armele vechi ale băştinaşilor am văzut şi … prăştii! Cum ne jucam noi copiii la Bălceşti, şi trăgeam cu ele în ciori, sau ne hârţoiam de-a războiul între noi”. Am zice că se poate pleca de acasă pentru a călători spre sine.

Călătoria aduce elemente de cunoaştere ţinând de istorie, geografie, demografie, tradiţii culturale, zoologie, botanică. Ca pasionat de carte, diaristul nu pierde ocazia de a se informa asupra cărţilor şi autorilor din ţările vizitate. În mod memorabil, în Panama printre cele 15 cărţi ale poetului şi scriitorului A.M. Franco identifică una cu titlu paradoxist: Povestiri şi Antipovestiri.

Eul călător se impregnează de cunoştinţe. Totodată, învaţă să vadă din perspectiva oamenilor locului. O experienţă specială cu inducţii în plan intelectual o reprezintă exerciţiul prezenţei în locuri cu climă diferită. Pe lângă amintirile culturale, cu fundal de învăţătură, din Panama este adus în jurnal un eveniment marcant: muşcătura şarpelui mantaralla. Intrând în apă în zona plajei Playa Vera Cruz, diaristul este muşcat de şarpe şi consemnează: „Până acum, în viaţa mea, fusesem muşcat doar de ţânţari şi viespi. Iată-mă muşcat şi de animale exotice în ţări tropicale!”.

Examinat sub aspect practic, jurnalul este un excepţional ghid: în ce priveşte traseele, costurile, locurile de văzut, cunoştinţele de însuşit.

Per total, în linia paradoxismului, cartea izbeşte prin noutatea formală şi de conţinut. Rămâne ideea de a scrie instantaneu şi „fără retuş” (p. 101) şi ideea de „vizitez şi învăţ”. Altfel, lectura este plăcută, interesantă şi reconfortantă. Ea arată că atâta timp cât suntem pe drum trebuie să ne comportăm ca nişte călători: călători la infinit.