Literatura Olteniei actuale are câţiva prozatori importanţi, printre care şi Jean Băileşteanu.

Despre Jean Băileşteanu s-au pronunţat favorabil mulţi dintre criticii de primă mărime din Oltenia şi din ţară. De felul lui, Jean Băileşteanu este un istorisitor. Este un povestitor din diegeza cărţilor căruia transpare istoria. Păstrând proporţiile: el agregă eleganţa şi delicateţea stilistică a lui Mihail Sadoveanu şi incisivitatea dur reflexivă a lui Albert Camus. Spre deosebire de Sadoveanu, olteanul nostru nu are apetit pentru descrieri ingenue, iar spre deosebire de Camus, nu are propensiune pentru tragic. Spiritul oltenesc este optimist, dinamic, flexibil, dezinvolt. Întotdeauna flexibilitatea exclude tragicul, căci întotdeauna tragicul este un loc al rigidităţii şi pesimismului. În proiectul existenţial al eroilor lui Jean Băileşteanu nu intră abdicarea, nu intră consolarea, nu intră cedarea. Din filmul epic al acestei proze sunt excluşi învinşii, veleitarii şi depresivii. Jean Băileşteanu creează oameni puternici, bine ancoraţi în realitate. Eroii săi sunt nişte luptători. Oricât ar pierde, oricât ar rata, oricât s-ar înşela şi oricât ar fi de blamaţi, ei nu sunt învinşi. Pierd bătălii, dar câştigă războaie. Iar totuşi, şi totuşi. Când pierd chiar războaie, acestea nu-i înving, căci războaiele pierdute nu sunt ale lor. O componentă a puterii protagoniştilor o constituie luciditatea, iar o alta o reprezintă singurătatea. Oricât de iluzionaţi şi oricât de conectaţi social, ei păstrează simţul realităţii şi sensul singurătăţii.

Drum în tăcere este, cronologic, primul roman al lui Jean Băileşteanu. El a fost publicat în 1987. Şi deşi autorul avea atunci doar 36 de ani, acesta evidenţiază o remarcabilă maturitate artistică. El debutase notabil la 23 de ani cu povestiri şi, până la acea dată, 1987, îşi exersare imaginarul epic în trei volume de povestiri, Clopotul viselor – 1975; Dealul lupului– 1978 şi Poveştile de fiecare zi – 1981, toate bine apreciate de critica momentului.

Acest prim roman apare acum în 2013 (la Editura Autograf MJM, Craiova) într-o ediţie completă, originală, „necenzurată”, cum specifică autorul. Este un bun prilej de a lectura într-un alt context unul dintre cele mai bune romane olteneşti ale ultimilor 30 de ani.

Există romane ale unor indivizi exponenţiali şi există romane ale unor lumi. În literatura română, prototipice în portofoliul unuia şi aceluiaşi romancier sunt, pe de o parte, Ion şi Bietul Ioanide , iar pe de alta Răscoala şi Scrinul negru. Liviu Rebreanu şi George Călinescu acoperă extremele: primele sunt romane ale unui destin individual , secundele sunt romane ale unor destine colective, romane ale unor lumi.

Drum în tăcere este romanul lumii Desnăţuiului, al lumii Olteniei de sud-vest. Evenimentele epice sunt înscrise în istoria factuală dintre 1950 şi 1970. Perioada este marcată de demersurile de colectivizare şi contra-colectivizare. În tabloul romanului, centrul este ocupat de Tănase Bălan şi familia sa. Este una dintre cele mai alese familii din fostul raion Pleniţa, de pe malul Desnăţuiului. Cel mai important şi cel mai influent membru al familiei este Tănase Bălan: un ţăran inteligent şi adaptat condiţiilor sociale ale momentului. El parcurge un traseu profesional non-linear: este vânzător la MAT, este funcţionar la sfatul popular, ajunge preşedinte de CAP şi sfârşeşte prin a fi contabil şef într-o comună la 10 km de casă. Bine conturat este şi fratele lui Tănase, Mişu Sufleţescu. Tănase poartă numele tatălui, iar Mişu, pe cel al mamei. Frate mai mare şi favorit al Floarei, Mişu are un evident complex de inferioritate faţă de Tănase.

Socrii lui Tănase Bălan sunt oameni gospodari, muncitori. S-au căsătorit de tineri pentru a putea beneficia de mai mult pământ din împroprietărirea făcută după război de generalul Averescu. Aceştia, pe lângă Florina, au un fiu care din nefericire se îmbolnăveşte de tuberculoză. Admirabile sunt risipa de energie şi efortul financiar de a-şi salva băiatul. Lupta lui Costică al lui Miai este impresionantă: îşi vinde boul, caută medici şi farmacişti care să facă minuni; totul este în van.

Soţia lui Tănase Bălan, Florina, este o femeie înţeleaptă, echilibrată, blajină, înţelegătoare şi iubitoare de copii. Este devotată şi supusă; se străduieşte să nu riposteze, chiar dacă este nedreptăţită şi certată de soţ, pe nedrept: este „mai judecată într-ale vieţii decât omu-său”. Cei doi au doi băieţi, Costel şi Alin. Părinţii lui Tănase Bălan sunt Dumitru şi Floarea.

Evenimentul major al romanului îl constituie colectivizarea, iar Tănase Bălan este artizanul acesteia. Cel puţin în aceeaşi măsură în care Bălan face colectivizarea şi colectivizarea îl face pe el. Acesta îşi edifică un CAP pentru care se ridică, pe bună dreptate, ca preşedinte. Am spune că avem de a face cu o colectivizare blândă. Nu înregistrăm aici drame, precum la Marin Preda, Dinu Săraru sau Ion Brad. Micul şantaj nu se compară cu umilinţa, cu agresiunea, cu lipsirea de libertate. Ilie Ciobănoiu este şantajat să intre în colectiv, cu argumentul de a fi avut relaţii cu o minoră. Un para-şantaj repetat este realizat de Nicuţă şi Costică ai Cioatrei care pentru a primi gratis vin de la unul dintre chiaburii satului, Nicolae Popescu, îl ameninţă pe bătrân că vor declara că acesta ar fi făcut comentarii dezaprobatoare la adresa colectivizării.

Un eveniment memorabil îl identificăm în intrarea femeii în politică. Satul trăieşte o incertitudine de neacoperit: cum să te comporţi cu o femeie activist? Pe un bărbat îl iei cu băutura, dar cu o femeie este mai greu.

Se mai reţin câteva evenimente cu mare semnificaţie locală. Tatarin îşi revine de pe patul de moarte datorită ţipetelor lui Tănăsache. Maria lu Calegă şi Miţa fură marfa din cooperativă şi fapta este descoperită.

Jean Băileşteanu creează o lume vie, în care oamenii trăiesc. Vremurile sunt neguroase. Se trăieşte greu şi periculos. Oamenii trăiesc, dar nu trăiesc cum se trăieşte. Viaţa este apăsătoare şi riscantă. Reuşita trage după ea nereuşita. Omul nu poate trăi viaţa pe care o are, căci se află sub imperiul imprevizibilului. Tănase Bălan chiar o spune auto-reflexiv: „Tănase, fire-al dracu cu soarta pe care ai avut-o, mai trăieşte şi tu dacă poţi (…) cum se trăieşte”. O filosofie a vieţii se articulează în comportamentul personajelor. Pe aceasta se edifică o mitologie a Olteniei de sud.

Romanul se citeşte şi se reciteşte cu plăcere: mai întâi, pentru expresivitatea limbajului neaoş oltenesc, apoi, pentru înţelegerea punerii istoriei în imaginar şi, finalmente, pentru cuantumul de existenţă robustă la modul natural şi frustă, neviciată de intervenţii culturale dure.