Aprinderea focurilor mocnite

Opera unui autor este acel întreg care cuprinde şi traversează volumele. În conceptul de operă îşi dau întâlnire unifor­mitatea, monotonia şi originalitatea, coerenţa şi coeziunea structurală, tematică, problematică şi ideatică. Scriitorii cu conştiinţă estetică scriu la volumele unei opere, scriptorii muncesc doar la cărţi. Autor polivalent, Constantin Pădureanu dovedeşte o pronunţată conştiinţă estetică şi se dovedeşte om al unei opere.

Placheta de versuri Focuri arzând este o fericită continuare a volumului Focuri mocnite (2012). Este o urmare ascendentă şi ca altitudine lirică, şi ca elaborare tehnică, şi ca deschidere spre viitor. Unele dintre aceste aspecte sunt reţinute atât de Marian Odangiu, cât şi de Aurelian Titu Dumitrescu, cei doi apreciaţi critici literari care prefaţează cartea. Pe de altă parte, ambii critici observă un lucru esenţial: lirica lui Constantin Pădureanu are caracter epic. Marian Odangiu vorbeşte despre „lirismul epic”, iar Aurelian Titu Dumitrescu despre „stârnirea epicului de decupaj din realitate peste liricul apus al vorbelor deşucheate”.

Înainte de toate, lirica lui Constantin Pădureanu este o lirică a „focurilor”, a tensiunilor şi descărcărilor emoţionale, a ideilor modulate afectiv. Toate gândurile, credinţele, susţinerile, părerile şi toate opiniile sunt impregnate emoţional. Sub fiecare idee prezidează un sentiment. Unele sentimente sunt pozitive (iubire, ataşament, respect, admiraţie, înţelegere etc.), altele sunt negative (ură, invidie, nepăsare, frică, dispreţ). În orice caz, toate emoţiile, sentimentele şi pasiunile sunt marcate de un străfund gust amar. Acest gust amar marchează atmosfera lirică fie sub formă de zădărnicie, fie sub formă de silă, fie sub formă de indiferenţă. O umbră de deşertăciune acoperă evenimentele din Rudarii Olteniei. Este o umbră care face ca faptele cu impact să nu fie dure, ci doar abrupte. Lumea localităţii are iradiaţii mitice: pe de o parte, este aşezată şi întemeiată în cutume, obiceiuri şi tradiţii, iar pe de alta este deschisă la a integra elemente existenţiale noi. Este adusă la lumină o cultură a satului cu istorie şi prezent. Satul este o reţea socială amplă. Relaţiile dintre oameni sunt focuri arzând. Neînţelegerile dintre indivizi conduc la conflicte. Cultura comună soluţionează conflictele.

Gestul fundamental al liricii epice a lui Constantin Pădureanu îl constituie radiografierea faptelor semnificative de existenţă. La temelia tabloului imaginar al satului Rudari stă o experienţă directă. În esenţă nu are nici o importanţă dacă eul actorial valorifică prin consemnare selectivă întâmplări reale sau imaginează astfel de întâmplări. Senzaţia de autentic şi natural primează. Poezia are prospeţime şi impresionează. Constantin Pădureanu scrie o poezie a evenimentelor relevante din viaţa emoţională, cognitivă şi volitivă a localităţii imaginare Rudari. Nu importă decorul. Contează doar ce fac şi ce spun oamenii, doar ceea ce arată, ce sunt şi ce gândesc. Satul se caracterizează înainte de toate printr-o cultură în acţiune: printr-un mod de a fi şi un mod de a gândi. Poetul surprinde elemente de relevanţă ale manifestării atitudinii sătenilor faţă de lume: circumspecţie, bunăvoinţă, prezenţă de spirit, îngăduinţă etc. Acestea sunt puse în evidenţă în comportamentul sătenilor. Oamenii sunt lăsaţi să vorbească. Nu sunt reduşi la o voce anonimă. Localitatea este formată din personalităţi, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, inteligenţi şi comici etc. Figuri lirice din volumul de versuri anterior se regăsesc aici: Ilinca Guguloaica, Vasile Ciupag, Marin Cotelici, Tudor Scrobeală ş.a.. Din manifestările verbale ale sătenilor rezultă o înţelepciune privitoare la mersul general al lumii. Aceştia au simţul şi respectul valorilor universale: bine, cinste, adevăr, frumos, corectitudine, responsabilitate, bună-credinţă. În mod corelat, dezaprobă conduitele negative: beţia, răutatea, necinstea, minciuna.

Pe lângă evenimente strict ale oamenilor se înregistrează şi evenimente atât ale oamenilor, cât şi evenimente mai ales ale satului, de exemplu înfiinţarea fabricii de zahăr şi a celei de ulei: „Fabrica de zahăr din Rudarii Olteniei/ Se află aşezată pe malul stâng al Jiului,/ La circa 250 de metri de Podul Jitianu,/ Construit de marele Anghel Saligny/ (…)/ La un an de la terminarea ei, au început/ Lucrările şi la Fabrica de Ulei/ (…)/ Au fost angajaţi trei sute de bărbaţi, femei/ şi tineri din sat,/ (…)/ Se angajau şi câte 200-250 de sezonieri./ Ţăranii de ieri deveniseră muncitorii de nădejde/ La fabricile de zahăr şi de ulei” (Fabrica de zahăr). Favorizate sunt perspectiva auctorială şi prezenţa eului poetic în scenă. Uneori vocea poetică se situează la persoana întâi, alteori la persoana a treia. Poezia În câmpul muncii relatează integrarea copilului în activităţile productive ale familiei: „La cinci ani, am intrat în câmpul muncii./ Slăbuţ şi micuţ, o mogâldeaţă de om/ (…)/ baba Ilinca Guguloaica/ (…) mi-a dat drumul cu vaca”. La furat de struguri ne duce cu gândul la episodul de furat de cireşe din Amintiri din copilărie de Ion Creangă: „Toamna, ne făcusem un obicei/ Şi plecam la furat de struguri/ Altoiţi din viile lui Petre Fudulu”. Interesantă este intrarea cafelei în obiceiul sătenilor de acum 40 de ani; este adusă din străinătate şi băută cu gândul la problemele locale, La o cafea. Oamenii iubesc, se gelozesc, au accidente de muncă. Lucruri normale. Se reţin şi ciudăţenii: Nicu Sever îşi face groapa în mijlocul curţii: a visat că o să moară şi este bine ca groapa să fie gata şi să rămână acasă; în cimitir s-au construit cavouri şi gropi boltite, el nu vrea să fie amestecat cu cei care „s-au boierit”. După două zile de muncă asiduă se gândeşte că e mai bine să-şi facă un cavou. Merge la primar să-i ceară ajutorul pentru a primi un împrumut. Primarul este plecat: „Trebuie să vie el, primarul/ (…)/ Plecă acasă târziu şi drumul i se păru/ Lung./ Atunci îşi dădu seama că era singur/ Şi nu-l ajuta nimeni./ În dimineaţa următoare muri./ Îl găsi Tudor Scrobeală spânzurat./ De o grindă a şoprului. Nicu Sever avusese dreptate.” (Groapa).

Aspectul epic al lirismului are două resorturi, recurgerea la un stil al relatării, detaşat, natural, neimplicat şi aducerea trecutului în prezent. Scena lirică este întemeiată pe un eveniment din trecut. Epicul este întărit de o reflecţie concluzivă finală, ca un fel de morală a poveştii. Constantin Pădureanu a descoperit în rural şi în trecut un filon de poezie şi-l exploatează eficient. Focuri arzând este un volum notabil, o lectură plăcută şi cu inducţii reflexive.