Un aer septentrional înglobează şi, totodată, ţine cuplat mecanismul de funcţionare al romanului fantastic de tip parabolă care este Gheţarul de Şerban Tomşa (Bucureşti, Cartea Românească, 2009). Cartea se înscrie în linia unor naraţiuni precum Deşertul tătarilor (de Dino Buzzati), La poalele vulcanului (de Malcom Lowry). Mai mult, mesajul romanesc se sprijină pe un pericol iminent (în La poalele vulcanului, ameninţarea o reprezintă un vulcan, iar în Deşertul tătarilor, presiunea o constituie ineluctabilul atac al tătarilor). Modelul îl regăsim în parabolele biblice: parabola fiului risipitor, parabola seminţei etc. Generic, naraţiunea are sens şi mesaj unitar. Ea închipuie o secvenţă coerentă din viaţa cotidiană ce poartă semnificaţii pe care nu le pot descifra decât iniţiaţii sau care sunt dezvăluite de personaje. Cheia o constituie măreţia eşecului, a ratării. De altfel, Dino Buzzati este amintit de Şerban Tomşa în două rânduri: o dată ca fiind „cel mai demenţial scriitor” şi, a doua oară, ca lectură utilă pentru depresivi.

Armătura epică a romanului apare ca simplă. Scriitorul Tom Kastelka, angajat al Biroului pentru Redistribuirea Forţei de Muncă, în urma unui conflict cu şeful său, Gonzales Iepuroiu, iese la pensie pe o ordonanţă. Primind salariul pe trei ani înainte, se retrage la ţară la o proprietate a bunicilor săi unde îşi petrecuse o mare parte din copilărie şi unde se apucă să cultive roşii şi ardei. Aici primeşte de la Samuraiul, un fost prieten şi coleg de liceu, o invitaţie de a veni în vacanţă în oraşul Christiana, pe termen nedeterminat, pentru a păcăli „netrebnica ratare”. Se hotărăşte să dea curs invitaţiei. Pe drum îl întâlneşte pe colonelul Amedeo Marschala. Constată că amândoi erau chemaţi în acelaşi loc. Va realiza ulterior că la hotelul-pensiune din Christiana fuseseră solicitaţi a veni în vacanţă 12 bărbaţi, având diferite caracteristici şi profesii. Ies în evidenţă un fotbalist, un psiholog, un călugăr, un fost activist de partid comunist, un medic, un orb, un actor, un pictor, un şomer. În primul plan se află scriitorul Tom Kastelka şi colonelul Marschala. Fiecare dintre membrii grupului creat a venit pentru a răspunde chemării unui om pentru care nutreşte un sentiment de prietenie, admiraţie sau respect. Invitaţia lui Tom este semnată de Samuraiul, a colonelului, de fostul său şef, colonelul Buia, iar a fotbalistului, de renumitul fotbalist Bodola.

Schimbând impresii în acest mediu închis, cei selectaţi ajung la concluzia că sunt legaţi de ideea că au ratat câte ceva: au ratat „tot, viaţă, operă, familie, dragoste” (p. 52). În acest sens este preluată intertextual o susţinere a lui Knut Hamsun: „Orice viaţă înseamnă ratarea marilor repere ale existenţei”. Ei trăiesc într-o gândire confuză, una care, conform lui Leibniz, este o gândire prin supoziţii. Acest mod de a raţiona îi blochează într-o iluzie: atât în raport cu prezenţa în Christiana, cât şi în ce priveşte trecutul şi viitorul. Prezentul şi prezenţa în oraş sunt concepute fie ca libertate, fie ca obiect de studiu în cadrul unei supravegheri zi şi noapte. „Toţi trăim într-o iluzie”, arată un personaj (p. 215). Un altul reţine că „toţi invitaţii sunt săriţi de pe fix”, că se află într-o „vacanţă a raţiunii”. Este o lume redusă la esenţe. Cel care înţelege nebunia şi iluzia, dar fără niciun folos, este orbul. El constată: „nu există comunicare (...) fiecare întreabă ceea ce îl interesează pe el”.

Tom Kastelka constituie figura centrală. În mai multe rânduri el simte că îl urmăresc nişte fiinţe misterioare, acestea „îi citesc gândurile, îi studiază planurile, pentru ca apoi să i le strice”. Este prea sensibil pentru lumea oamenilor normali. Ratase tot ce se putea rata. Ba chiar se afirma despre el că „eşuase chiar şi în propria-i ratare”. Era omul care îşi făcea constant duşmani. El soseşte în oraşul Christiana pentru a-şi termina un roman „fantastic”, un roman la care scrie şi despre care afirmă că va fi „cel mai mare roman românesc al tuturor timpurilor” (p. 372). Trăirile sale, precum ale tuturor celorlalţi, se derulează în două orizonturi: cel al oraşului Christiana şi cel al unui trecut reinventat. Specific lui Tom este că trecutul său se repercutează asupra prezentului ca tratare specializată a unei depresii. Viaţa sa în Christiana se suprapune unei internări într-un spital. Oraşul constituie un spital. Alternarea de planuri are loc prin intermediul visului. În visul depresivului Tom apare oraşul, iar în visul lui Tom din Christiana apare spitalul. Fiecare vis reprezintă un declic pentru cealaltă lume. În viaţa dublă din oraşul Christiana se derulează două proiecte. Unul dintre ele se numeşte „Strămoşii”, şi lui i se subsumează subproiectul „Mari conducători”. Astfel, printre invitaţi, ca fiinţe iluzorii, apar Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân etc. Prin proiectul „Clasicii vii” capătă existenţă romanescă I.L. Caragiale şi alţi câţiva scriitori români. Modul în care aceste „persoane” intervin în realitatea oraşului Christiana determină pe unul dintre personaje să exclame: „Strămoşii s-au făcut ai dracului” (p. 230).

În acest univers complex, ideatica parabolică a gheţarului se conturează încă de la început. Pe drumul de sosire în Christiana împreună cu Tom, colonelul simte de departe „răcoarea gheţarului”. La un moment dat, în oraş îşi fac apariţia chinezii. Aceştia exploatează gheaţa de la poalele muntelui, deschid gheţării în oraş şi fac vânzare bună. Exploatarea accentuată a gheţei declanşează un fenomen paradoxal: creşterea, dezvoltarea gheţarului. Se ajunge ca gheţarul să acopere dinspre nord cerul şi ameninţă să se prăbuşească peste oraş. Oamenii oraşului şi companionii lui Tom se tem de o „erupţie” a gheţarului, care i-ar transforma în statui, şi părăsesc localitatea.

În oraşul pustiu rămân Tom şi Ştefan cel Mare. Ei ştiu că gheţarul „va erupe sau se va topi”, prăvălindu-se peste oraş, dar refuză să plece precum ceilalţi 11 către deşert pentru a se salva. Tom consideră că rămânerea sa constituie o derivată practică a unui complex de care suferă: „complexul lui da Vinci”, ce constă în a crede că „totul este un veşnic început”. Legitimitatea rămânerii în oraş o dă gândul că „secretul împlinirii” omului este să nu ajungă „niciodată la capăt”, să nu termine „niciodată un lucru”, să nu aştepte să i „se topească gheaţa-n pahar” (p. 390).

La nivel global, „gheaţa din pahar” o reprezintă gheţarul. Destinul lumii este reversibil: cine visează, visează realul („adevărul pare cel mai puţin real”, afirmă Tom), apa şi gheaţa sunt reversibile, începutul şi sfârşitul sunt echivalente, ratarea şi succesul sunt vase comunicante. Gheţarul este, simultan, viaţa şi moartea. Este simbolul indiferenţei, este configurarea indiferenţei: „orice s-ar întâmpla mi-e egal”, arată Tom. Gheţarul creează starea necesară pentru „a înţelege cu adevărat măreţia eşecului”. Inducţiile parabolice nu se opresc la individual, ele pot urca şi chiar urcă antonimic spre încălzirea globală.

Romanul este o parabolă a ratării ca destin şi început al lumii. Totul poate fi ratat, de aceea totul trebuie să ne lase reci, căci fiecare ratare constituie un nou început. Scrisă în tonalitatea lui Borges şi cu inflexiuni de fantastic, cartea atestă la Şerban Tomşa un potenţial epic remarcabil, atât ca ficţiune şi ca scriitură, cât şi ca amploare a problematizării.