Figură proeminentă a BD-literaturii române actuale, Dodo Niţă publică o remarcabilă carte de critică BD-literară. Dincolo de a fi „un profesionist al benzii desenate”, aşa cum îl caracterizează Mircea Mihăieş (în Istoria lui Corto Maltese, 2014), craioveanul Dodo Niţă este şi un istoric al genului, şi un critic constructiv al acestuia. Cărţile sale, Istoria Benzii Desenate Româneşti (1992) şi Dicţionarul Benzii Desenate din România (1996), au fost reţinute de Adrian Marino (în Istoria ideii de literatură, 1998) ca fiind ale unui „specialist” şi „competent” cercetător al domeniului.

Volumul de faţă este remarcabil din trei puncte de vedere. Mai întâi, cartea se evidenţiază prin încercarea încununată de succes de a consolida câteva elemente de ontologie teoretică a benzii desenate. După cum se ştie, ontologia unui domeniu de cunoaştere este tabloul de existenţe al acestuia şi cuprinde definiţii, concepte, categorii, taxonomii şi dicţionare. În raport cu denominaţiile înregistrate anterior pentru activitatea de benzi desenate, Dodo Niţă utilizează termenul de paraliteratură. Acest termen îl foloseşte în sinonimie cu „literatură desenată” (Hugo Pratt) şi „roman grafic” (Will Eisner). Desigur, banda desenată este literatură. Benzile desenate reprezintă un tip special de literatură; este o literatură caracterizată, am spune, pe de o parte, de un dublu cod (cod lingvistic şi cod iconic, funcţionând combinat, coeziv şi coerent), iar pe de alta, este o poveste detectabilă. Întrucât povestea aparţine genului epic, banda desenată poate fi denumită şi „proză grafică” (Ion Stanomir, în Camera ascunsă, 2013).Totuşi, noi am insista pe ideea că benzile desenate sunt nu „paraliteratură”, ci „BD-literatură”, „bede-literatură”. Un alt element ontologic asupra căruia se opreşte Dodo Niţă şi la impunerea căruia a contribuit de-a lungul timpului este acela de „bedefil”: un bedefil este „un cititor pasionat (colecţionar) de benzi desenate”. Sunt înregistraţi ca bedefili: Teodor Baconschi, Lucian Boia, Paul Cernat, Adrian Cioroianu, Horia-Roman Patapievici, Ion Manolescu ş.a.

A doua perspectivă din care este remarcabil volumul în discuţie este aceea a ideii-concept de „critică pură a benzii desenate”. În deconstrucţia şi reconfigurarea acestei idei, Dodo Niţă porneşte de la susţinerea lui Pierre Pascal („unul dintre părinţii fondatori ai mişcării de recunoaştere a celei de-a noua arte în Franţa”). Pascal (citat în carte) arăta că „nicio artă sau gen literar nu există oficial fără un aparat critic corespunzător”. În mod conex, sunt introduse în această ramură teoretizatoare a benzii desenate activităţi de scriere de cărţi şi articole despre banda desenată (precum cele elaborate ca deschizător de drum în România de către Iordan Chimet), exegezele de benzi desenate, monografiile despre autorii de benzi desenate, cărţi despre evoluţia istorică a benzii desenate, cărţi şi cronici de „critică pură a benzii desenate”. Caracteristica de a fi critică de benzi desenate a volumului este preprogramată: „în cele ce urmează puteţi citi cronicile de întâmpinare şi sustentaţie (…) de albume BD”. Se constată că „prima carte de critică a benzii desenate a apărut la noi în 2011 şi este semnată de profesorul Ion Manolescu”. Cu alte cuvinte, „critica pură a benzii desenate” este ceea ce s-ar numi critică BD-literară sau critică bede-literară. În sine, volumul Paradigmele paraliteraturii contribuie la aparatul critic al benzii desenate, fiind o carte de critică pură a benzii desenate, adică o carte de critică bede-literară. În comprehensiva şi erudita prefaţă a cărţii, intitulată Banda desenată în texte şi poveste şi semnată de profesorul Angelo Mitchievici, se accentuează: „Meritul lui Dodo Niţă este similar aceluia al unui istoric literar şi critic literar deopotrivă. (…) Dodo Niţă încadrează corect banda desenată în categoria literaturii”.

În al treilea rând, volumul de faţă este remarcabil prin cunoaştere aprofundată a benzii desenate. Cunoaşterea furnizată în cele opt capitole ale volumului este esenţială, atât sub aspectul interpretării, cât şi sub acela al valorizării, al ierarhizării. Se desprinde că în ţara noastră banda desenată a apărut în 1896 şi că până astăzi, în total, la noi nu s-au tipărit „mai mult de 300 de albume BD”. Astăzi subzistă în România patru reviste de benzi desenate: Harap Alb continuă..., Terapie de basm, Tinereţe fără bătrâneţe şi Abaţia. Centre semnificative în care se grupează autorii de benzi desenate sunt: Bucureşti, Cluj, Constanţa, Timişoara, Iaşi, Buzău, Galaţi şi Craiova. Unii dintre autorii români de benzi desenate s-au stabilit în străinătate: Sandu Florea (în SUA), fraţii Dan şi Augustin Popescu (în Franţa), iar Mihai Timoşencu (în Ucraina). Se reţine că din elita autorilor români de benzi desenate fac parte: Puiu Manu, Lucian Amarii, Alex Tambă, George Drăgan, Adrian Barbu, Ileana Surducan, Ionuţ Popescu, Radu Marian, Viorel Pîrligras, Felix Tzele, Diana Necşulescu, Şerban Andreescu, Marius Leştaru, Adriana Nicoreci, Leon Magdan, Andrei Moldovan, Raluca Dragomir. De o evocare elogioasă, cum de altfel şi merită, se bucură Viorel Pîrligras: pentru contribuţia sa la dezvoltarea mişcării de benzi desenate şi Science-Fiction din zona Olteniei, pentru talentul său de desenator şi pentru munca la revista Orion. Sunt menţionaţi, de asemenea, concitadinii Aurel Cărăşel şi Ion Maria.

Per ansamblu, cartea constituie una dintre cele mai importante apariţii editoriale ale anului 2015 pe secţiunea de critică a benzilor desenate, dacă nu cumva cea mai importantă. În plus, ea se citeşte cu plăcere, stilul lui Dodo Niţă fiind unul elegant, fulgurant, plin de prospeţime. Toate acestea fac din Paradigmele paraliteraturii o carte premiabilă.