Octavian Dobrişan scrie (Ţie, doamna mea, Craiova, Editura Autograf MJM, 2013) ca şi cum istoria s-ar fi încheiat demult. Ce a fost de făcut, s-a făcut. Acum, dacă putem, trebuie doar să revelăm învăţăturile ei. Dacă nu putem, trebuie numai să exprimăm lecţiile neputinţei noastre. Întotdeauna rămâne ceva de spus. Această situaţie lirică este declanşată în special de tematica erotică. Subsecvent, ea este generată şi de singurătate, de moarte, de îndoială, de nelinişte.

Poziţia eului liric este una de însingurare, de izolare, de înstrăinare. El supravieţuieşte şi iubirii, şi dezamăgirii, şi nefericirii, şi lipsei de recunoştinţă. La sfârşitul istoriei, eul liric înţelege că a supravieţuit. Din fragmentul de istorie rămas adresează invocaţii, scrisori, răvaşe, unor figuri reale în statutul lor imaginar. În fapt, mesajele poetice sunt adresate sieşi. Invocaţia ne aminteşte de finalul poeziei „Confundare” a lui Nichita Stănescu (din volumul „Oul şi sfera”): „ Mă rog să fii, de mine însumi / mă rog să fii. Arată-te”; de asemenea, ne aminteşte de Mircea Dinescu.

Această adresare tristă, autoironică şi calmă către o lume care nu există decât în imaginarul poetului, este o adresare elegiacă. Octavian Dobrişan scrie sensibile, admirabile şi uneori ironice elegii erotice. Chiar dacă poeziile sale le-am conecta la priza unei realităţi efective, ele tot elegii erotice ar rămâne.

Ca alură, lirica lui Octavian Dobrişan este o privire blândă, iscoditoare şi detaşată a unei dureri sau insatisfacţii interioare ce explodează controlat în versuri. Sigur, inflexiunile sunt erotice, imaginea este erotică, dar generatorul vibraţiilor, inflexiunilor şi imaginilor este o tensiune internă imperioasă, dureroasă, suverană şi de nedominat.

Mecanismul tehnic al construcţiei lirice constă a) într-o preliminară invocare a unei persoane feminine, urmată b) de exprimarea lirică a unui sentiment, a unei incertitudini, a unei nelinişti, a unei îndoieli, a unei suferinţe, a unei idei, a unui gând. Tratamentul sentimentului nuclear grav este când detaşat, când autoironic.

Invocarea se impregnează astfel de tonuri când de chemare, când de rugă, rugăminte, solicitare, când de pură verificare a contactului de comunicare.

Cea mai importantă vocabulă de invocaţie este „doamnă”: „Ţie, doamnă, / aceste cuvinte - gânduri/ pe care să le-aşezi / dimineaţa / sub perna viselor/ tale” („Ţie, doamnă”); „M-aş mai gândi, micuţă doamnă / (...) / Să-ţi spun de pildă că exist” - „Toamnă”); „Leru-i, doamnă, leru-i-ler” („Colind”); „Mi-am făcut socotelile, Doamnă, / am leafă fixă şi concediu-n toamnă” („Rar”). Un echivalent detaşat este „madam”: „Da, madam, / Ne tăvăleam în lan” („Confuzii”).

Înregistrăm, de asemenea, sintagma „dragostea mea” („Iar plouă, / dragostea mea, / şi/ din nou / mă prinde reumatismul” - „Prin ploaie”). Avem şi „dragă” („Vezi, dragă, avem multe/ a ne spune, / multe de tăinuit” - „Aproape zilnic”; „Ia mai fă-ţi, / dragă, / şi singură / Poezia/” - „Reţetă”), şi”draga mea” („E frig în casă, draga mea, / Şi gândurile zboară prin podea - „Frig”). Cuantificăm şi „iubita” („E frig, iubita, pe la noi...” - „Frig”; „Sărut mâna, iubita! / Astăzi am fost cuminte, / am băut o cafea amară” - „Ei”), şi „iubito” („Iubito, / aici fiecare vorbă / are un geam spart” - „De dragoste”); („În seara asta, / iubito, / ne culcăm/ devreme /” - „Citadină”)

O apelare iubitoare şi neutră este „femeie” („Să nu-ţi dea lacrimile, / femeie/” - „Singurătate”).

O invocaţie întunecată este „frumoasă fată”: „De-o fi să mor să nu mă plângi / Şi nici groparii să-i alungi / Să-i laşi, zâmbind, frumoasă fată” - „Tesatment”).

Pe grade, de la „coniţă” („Coniţă, / e vremea adevărului” - „Datorii”), gradul invocaţiei urcă până la „Alteţă” („Alteţă, / Vă scriu acestea / din deplinătatea facultăţilor mele mintale” - „Hrisov”)

Alte nuclee de invocaţie sunt „Tovarăşi”, („Proces verbal”, „Doamne”), („La colţ”; „Confidenţe”; „Vise rele”), „Părinte” („În vocaţie”), „Prietene” („Scrisoare”).

În majoritate, poeziile volumului se constituie pe curbe interioare afectiv-cogitative. Există şi câteva poezii de expresie, de rezonanţe, de sonoritate şi descântec: „Fără nume”, „În joacă”, „Descântec”, „Descântec II”.

Din această a doua categorie, iată două decodificări liric-analitice interesante: „Hoţul! / Prindeţi hoţul!/ Mi-a furat/ Vorba din gură!” („Plângere”); „Aseară, / am stat pe gânduri / până/ le-am omorât.../ Mama lor!” („În zori”).

Volumul Ţie, doamna mea ne arată un poet luminos, totodată elegant şi delicat, stăpân pe un amplu arsenal stilistic cu care aduce la cuvânt emoţii, sentimente şi gânduri de un înalt grad de procesare interioară şi de o admirabilă altitudine umană.

Octavian Dobrişan este un poet delicat şi elegant, exprimând când grav, când neutru, când autoironic trăiri de o extatică încântare.

Este, am zice, un poet mlădios şi ironic, mângâietor şi contra anestezic. El face figura unui om care trăieşte, onest şi îndrăgostit, durerea lumii pe cont propriu. Creaţia unui asemenea spirit este o lectură estetică reconfortantă şi meditativă: ca o istorie personală, ca o istorie de unul singur.