In memoriam Ileana Roman

Poezia Ilenei Roman este una care s-a născut odată cu Naşterea zeiţei, volumul memorabil al debutului ei nichitastănescian din 1968 (Editura pentru literatură, seria „Luceafărul“). Şi s-a născut apoi mereu, volum după volum, ultimele volume fiind Angoasele de-a-ndoasele şi Gură de deal, din 2012 şi 2015, toată opera sa poetică fiind prezentă, ca selecţie de autor, în antologicul Tăierea cărţilor de acum cinci ani. Aşadar, de la Naşterea zeiţei, poeticul va renaşte într-un continuu al său dintr-un nemăsurat orgoliu al celei ce-şi arogă dreptul de a fi prin poezie, de a fi peste tot, oriunde şi oricând în ale vieţii erosului, societăţii, polisului severinean, cotidianului lumesc cu viaţa satului părinţilor ei… Căci aceste comédii şi pro-verbe în duh post-modernist permit poetei nu numai ludice intertexte, ci şi autocitări.

La finele splendorii bibliofile din poate cea mai elegantă carte de versuri a sa, Angoasele de-a-ndoasele, cu o cochetărie ce ţine tot de farmecul feminităţii, poeta, scotocindu-şi în final gineceul ei, stranietatea podoabelor stilistice, aurăriile metaforice sau, în primul rând, ludice ale limbajului poetic de până acum, va selecta câteva zeci de mostre de briliante lirice de sine stătătoare, intitulându-le „Mottouri“, având, la rândul lor, un motto bacovian: „Un aforism celebru te face să trăieşti“. A alcătui un poem din mottouri (fragmente din opera propriu-zisă investite cu această funcţie stilistică) reprezintă, cred, o noutate absolută în poezie.

De un barochism sui-generis ţine şi meditaţia subiacentă în acelaşi duh post-modern asupra cuvântului, idiomaticului, a întoarcerii lui pe toate feţele şi răsfeţele şi, în ipostaza de regină absolută a limbajului precum a unei table de şah poematice, luarea lui abuziv în stăpânire prin schimbarea categoriei lumii gramaticale sau prin sufixări neaşteptate: eu sunt cuvânta ce am luat de soţ cuvântul… O feminizare sfâşietor-profundă a tuturor lucrurilor lumii (ce n-are nimic cu feminismul), clamare a condiţiei feminine de a fi şi a avatarurilor ei cu masculinul, va face din Ileana Roman o Circe a limbajului poetic românesc.

Aşa cum există un bestiar ileanian, există şi un joc al cuvintelor ciudate exprimate într-un limbaj ce aminteşte de regnul animal estropiat din Insula doctorului Moreau a lui Wells, mici monştri lingvistici umanizaţi care, departe de a şoca negativ, produc încântarea cititorului, acesta simţind că ei ţin de mai sus amintitul joc de-a regalitatea literală a poetei şi acordându-i tacit această prerogativă.

Sensul valorii proprii e atunci când devii adjectiv, observa cu umor Federico Fellini, referindu-se la adjectivul „fellinian“. Acelaşi lucru, privind originalitatea modului poetic al Ilenei Roman, îl reprezintă şi-l va reprezenta de-acum în eternitate şi adjectivul „ileanian“.

Volumul de poeme Aproape al Ilenei Roman dăruit cu dedicaţie mie şi tatălui meu mi-a prilejuit surpriza unor alese satisfacţii spirituale. De la deschiderea şi până la închiderea cărţii am trăit bucuria sincerităţii unui prieten, revelaţia şi căldura unui gând frământat de dorinţa de a pătrunde ce-i de nepătruns, de-a se împărtăşi din îndrăzneala aleşilor: răbdătoare şi temerară.

În această carte de versuri – a treia, cred – autoarea, ca în nicio alta, e ea cu adevărat, cu fructul şi freamătul pomului său într-un spaţiu larg al trăirii, din care şi-a făurit un crez şi şi-a împlinit o poruncă de destin arzătoare. Avem de-a face cu o poezie liberă, înaripată, încărcată de candoare şi umanitate totodată. O poezie de praguri, de sfâşieri lăuntrice, doar schiţate uneori, dar cu atât mai vii şi revelatorii: „Se-ndeasă zorile şi crapă peste-un mormânt cu aripi grele“ sau „Mai dă-mi tu stea puţină noapte… O, ziua-i o pedeapsă şuie“, dar: „strălucirea-i veşnică datoare“, iar „Pământul e iubirea“ şi „Noi am visat lumina/ Focul e vietate vie,/ El e galopul din piramida/ Pe care urcă viţa de vie“. Încât priveşte trecutul, ea îl ascultă, îl ştie, îl simte şi îl vede. Pentru ea „pământul tresare de iubirea noastră tulburat“… grâul e sfânt şi scump, chiar pleava lui e măreaţă…, ţăranul e primul sens al existenţei fără de care însuşi pământul e sortit înfometării: „El duce veşnicia şi ţara/ Precum din râuri marea“. Cum dincolo de adevăr e un adevăr, bucăţile de libertate cele mai încărcate de rod sunt „Muncite şi murdărite ca nişte mâini în libertate,/ Atât de pure stau gândurile nepublicate“. Cartea nescrisă e cea mai autentică: „În ea scrie plânsul scrisorii/ Nu după cum bate vântul,/ ci după cum creşte grâul“. În grupajul „Căderea de acord“, obsesia grâului şi a mâinilor în singurătatea creatoare, nevoia sprijinului în părăsire, a unicităţii de gândire, de plăsmuire în doi, capricii, lacrimi, aşteptări, duioşii ascunse, amurgiri, bruma prin vie…, iubiri şi tandreţea din inima de copil care-şi leagănă părinţii… dovedesc emoţii puternice în viziuni proprii poeziei contemporane precum şi o limbă încărcată de miraj, aptă de iluzionarea unei individualităţi sufleteşti majore, unice. Lumina, noaptea, ochiul, lacrimile, frunza, merele, caii, mâna cu degetele ei, grâul… sunt unele dintre cuvintele-chemare încărcate de semnificaţii ce alunecă fie repezit, fie domol ca nişte sănii pe zăpada obsesiilor. Iubirea zădărnicită îi dă fiorul viziunilor cosmice: „Visându-te mă voi trezi,/ voi fi mai vie decât visul/ Căci nu sunt liberă de tine/ Cum nu-i de cer pământul, plânsul“…

Conştientă că-n adâncurile ei bat contradicţii mistuitoare, imploră blestemul ca pe un exitus eliberator, dar „Aude cerul cum curge noaptea pe iarba călcată“ şi se mulţumeşte cu înţelepciunea valenţelor existenţei: „Nu prin mii de ochi, ci doar prin unul incert să poată crede şi visa fie chiar pe jumătate, pe sfert“, „Copilul care doarme ca un drum şi creşte şi îmi ţine trează oboseala“ sunt gingăşii de mamă ce oferă versului duioşia împlinirilor din nădejde şi grijă.

Pentru economia de spaţiu în valorificarea multidimensională în gândire, există la Ileana Roman, ca la toţi cei înzestraţi, tendinţa de a condensa conceptul, de a sparge nişte tipare şi a atinge poezia pură, acea realitate inexistentă care surprinde prin realismul viziunii şi care, descifrată prin analiză, aţine calea cititorului prin atenţie mărită pentru a pătrunde sensul ascuns, am putea spune în plic, al mesajului.

Dar poezia nu atât se discută, cât se simte… Ea e muşcare din mărul ispitei, al „Cunoştinţei binelui şi răului“, nobila mirare şi dorinţă prin care imboldul creaţiei prinde grai, revărsându-se în dăruire. Poemul din final, în ritm coşbucian, Aproape o baladă, în ciuda „izgonirii din real“ ne oferă, în limpezire cristalină, ideea simbol a totalei dăruiri a creatorului de artă şi de vise, viscolit de stihiile marilor răspunderi. Deşi nu e nouă ideea, la Ileana Roman îmbracă o simţire de înaltă puritate prin onestitatea tulburătoare a acelui pom „pe nume om/ Într-un ţinut din Alion“ ce „Era atâta de bogat/ Chiar şi în somn“, „dar el ştia că nu ştia tot ce vă spui“ şi care se dăruieşte plenar ca „Natura cea într-adevăr/ Frumoasă văduvă sub zări/ Se-nroura în ramul lui/ Fără-ntrebări…“ Aflându-i povestea, poeta îl caută ca-n basme: „Eu am aflat povestea sa/ Scrisă de-un purece sadea…“ într-o căutare de sine ca pe-un destin: „Şi-am mers în ţara Alion/ Să caut cel pom pe nume om/ (Venise vară-sa, vara sa)/ Ca într-un zvon// Şi i-am atins coroana grea/ Atât de lin ca aripa/ Şi se umplu pământul bun/ De poama sa…// Parcă mâncam direct lumine/ Din începuturi androgine/ În floarea florilor dintâi/ Aduse de albine// Apoi în floarea soarelui/ Şi-n celelalte flori florii/ Şi dulce miezul lumina/ Limba mea gri.// Apoi a fost aşa şi-aşa/ Că ce mi se părea era/ Pomul înalt din ce în ce/ Se înălţa// Iar eu zicându-mi că de ce/ Se înălţa grozav la cer/ Mi s-a părut c-aud ca-n somn/ Un purece…/ Era un pom pe nume om/ Într-un ţinut din Alion/ Era, era etcetera/ Chiar şi în somn.// Iar eu vă spun cu gura mea/ Ca şi când voi vreţi a gusta/ Lumina dulce, dragii mei,/ Din poama sa.“