Terapii alternative

Raport despre starea naţiunii culturale şi nu numai, epistolele de la Olăneşti ale lui Alexandru Muşina, Scrisorile unui geniu balnear, (Aula 2007) au o finalitate multiplă: identificarea, diagnosticarea şi ulterior tratarea adecvată  a maladiilor spiritului.

Terapia „alternativă” prin scris, (către prietenii  Al.Cistelecan &Virgil Podoabă)  devine  pretext pentru psihanalizarea proprie, dar şi a celorlalţi. Trebuie remarcat că în cazul lui Alexandru Muşina principiul autoicluziunii funcţionează perfect, îşi explorează şi exploatează condiţia de marginal cu satisfacţie nedisimulată, pentru că preferă o legitimare autentică, chiar dacă în secundar. Rolul de „Gică-contra” are avantajele lui, libertatea de expresie, spiritul polemic, combativ sunt echivalente cu reafirmarea spiritului critic.

    Principala avertizare este cea a „meciului spiritual” pe care riscăm să- l pierdem, prinşi de mirajul consumismului şi al satisfacţiei imediate. Modelul cultural ambiguu se reflectă în polemicile second level din cultura noastră transformând-o într-o cultură secundară: tripleta „de aur” (Pleşu, Liiceanu, Patapievici) versus tripleta „de argint” (Lefter, Vlasie, Crăciun) iar între ele autoproclamata „pură şi dură” („eu, Cis, tu”) neutră şi lipsită de ecou.

Devalorizarea prestigiului intelectualului, consecinţă primă a comunismului, asociată cu percepţia eronată a  Occidentului, acţionează atât din interior cât şi din exterior - creează complexul „valută shop”, tradus în plan cultural  prin „obsesia că n-am citit destul (bună, până la un punct) ca să putem afirma ceva nou; că tot spunem/ scriem noi e din start, inferior produselor străinilor (şi, ca atare, e normal să avem standarde duble”, chiar necesar pentru protecţia psiheei proprii & a celei naţionale); neîncrederea în noi şi în cei din jurul nostru (care în oglindă, ia forme patologice de inflamare genialoidă, inclusiv senzaţia că „nimeni nu ne înţelege”) şi altele şi altele.”

Condiţia de marginal impune un efort suplimentar, măsurat nu în vizibilitate la nivelul massmedia, ci în nevoia acută de autoexprimare, ca replică la promovarea agresivă a taberei adverse. Simultan există riscul subversiunii excesive,  conştientizat şi asumat şi într-un fel neutralizat. Suficienţa, redundanţa ce- l „descompune sufleteşte” sunt amendate autoironic: „poate că idei aş mai avea, pe undeva prin cotloanele minţii, dar am obosit să mă prefac că vă scriu, ţie şi lui Virgil, numai ca să arăt ce inteligent sînt, numai ca să fericesc naţia şi viitorimea cu roadele minţii mele.”

Dar epistolele, pe lângă caracterul predictiv oferă şi soluţii, acţiunea de lobby în favoarea literaturii fiind neglijată constant, se impune „ câte o Literaturhaus( Casă a literaturii) în fiecare capitală de judeţ, câte un scriitor în rezidenţă în fiecare universitate, cursuri de scriere creatoare la facultate şi în liceu, fonduri substanţiale pentru achiziţii de carte pentru biblioteci... lucruri fezabile.”, proiecte materializate parţial, conform celebrului „romanian style”.

Situarea din perspectivă voit optimistă a „viitorului luminos al literaturii române” debutează cu o analiză sistematică a compartimentului criticii literare actuale, aflată într- o ipostază oarecum epigonică în raport cu „vechea gardă ”, de unde şi reproşul pentru lipsa de iniţiativă, starea de potenţialitate, proictele în suspensie, şi mai ales pentru absenţa unei revizuiri a literaturii române, cu accent pe perioada postbelică. Subsumată acesteia există imperativul, necesitatea de  a corija tratarea eronată a brandului de succes „generaţia 80” asimilată „postmodernismului românesc”.

Neadecvarea la exigenţele occidentului este sancţionată printr- un atac demistificator , din care „escribadorele român” iese cam şifonat: „lipsit de imaginaţie; el reciclează mituri, discursuri, fie autohtone (protocroniştii), fie strtăineze (postmodernii). Cât de plictisitori sînt „marii” noştri prozatori: mereu regăsesc ceva ce- am mai citit- şi la Breban şi la D.R. Popesu, şi la Crăciun şi la Cărtărescu!”  Cu toate astea, reţeta succesului pe care ne-o propune,  strategia de „breaking and entering” în marea literatură prin promovarea unui nou exotism, cu radăcini în absurdul ionescian & cioranian, demonstrează încă odată că, după cum spunea Boris Pasternak, progresul în artă se face prin imitaţie, iar în ştiinţă prin inovaţie.

Adoptarea unei strategii tip „anti-sistem” se dovedeşte mult mai eficientă şi chiar abordarea unui „gen minor” printr-un efort consistent şi constant devine un produs de marcă.