Viaþa în portocaliu

O carte lungã, proustianã declaraþie de amor pentru iberici ºi CV neaºteptat de imprudent, în sensul bun al „deschiderii”, astfel (mi) se prezintã Mansarda cu portocale. Puzzle spaniol, debutul Luminiþei Marcu (Polirom, 2006). Stilul ofensiv, cu garda jos, pare sã caracterizeze natura autoarei, a cãrei directeþe, cu niºte contraforþi culþi, a produs oarece vâlvã pe când semna cronici strãine de apetit conformist la România literarã. Atâta încredere în sine ar putea nedumeri în cazul cuiva, obiºnuit, totuºi, cu meandricitatea cotei de piaþã, cu vânãtoarea permanentã de biografeme – sport naþional – cât de cât inflamate. Doar cã debutanta nu se teme câtuºi de puþin sã fie ea însãºi, un asistent universitar blând-autoironic în raport cu statutul sãu financiar ºi social, într-un corp de tânãrã cochetã, narcisistã pe întreaga plajã a suportabilului, relativ tensionat prin simultanele tropisme, unul estetic, prin educaþia sistematicã ºi deloc strãinã de performanþe validante, al orgoliului lãsat la vedere (ceea ce nu e o scãpare), ºi altul pragmatic, prin datele structurale, þinând, aºa-zicând,de orizontul vârstei.

Modul de a fi al Luminiþei Marcu are de ce sã impresioneze, în sensul cã este instructiv pentru mai multe categorii de privitori, serviþi, cum spuneam, fãrã timpi sclifosiþi de aºteptare: ea ilustreazã, pe de o parte, cazul intelectualului de succes, descins din provincie între „capitaliºtii” cu grile nemiloase/discriminante, ºi, la altã scarã, neliniºtea genericã a noii generaþii în cãutare dezinhibatã de drum propriu, la distanþe salubre de eternele complexe feminine, de iradierea stigmatului de þarã sau de modelul cicãlitor al anumitor „profi”. Deºi nu am vãzut-o predând, îmi imaginez fãrã efort cã este, la catedrã, genul empatic, beneficiar filtrant al unei cariere de olimpic, pentru cã volumul din faþa noastrã poate funcþiona foarte bine ca pledoarie convingãtoare pentru un subiect de care unii ar auzi pentu prima oarã. În loc de invitaþie la lecturã, cum se tot zice, o invitaþie, pe multiple tonuri ºi uzând mai ales de infranuanþã, la vizitarea ºi internalizarea, în general, a unui teritoriu echivalabil cu provocarea unei lecþii despre o planetã din sistemul nostru solar, adicã atât de apropiatã, ºi, totuºi, atât de misterioasã pentru disponibilitãþile noastre de a categorisi. Mi se pare oportun genul hibrid aici: vocaþia explicativã, ostilã nebulosului ºi liricului evocãrii, nu exclude câtuºi de puþin volutele capricioase ale „civilului” liber sã-ºi aleagã eºantioanele de realitate, asupra cãrora sã-ºi exercite disponibilitatea entuziasticã,  greu de aflat la congenerii sceptici, sau, mai degrabã – iarãºi opinie de profesor care ºtie cã homo viator îi este rudã bunã – de comunitate obositã prematur prin repetarea formulelor anti-Establishment, anti-experienþã revelatoare ºi aºa mai departe.

Pentru cei care trãiesc în mijlocul tineretului aspirant, nu va mira  insistenþa recenzentului pentru aspectul „pedagogic” al cãrþii. Sigur cã autoarea ºi-a dorit un pro­duct nonconformist, puternic personalizat  („Spania dinãuntrul meu”), dar luciditatea profesoralã îi menþine o linie non-liricã a evocãrilor, fapt salutar, mai ales dupã emoþia parcurgerii primelor douã fraze, încheiate, alarmant, cu puncte de suspensie. Dacã ar fi sã ne gândim la o metaforã pentru acest jurnal intelectual de estic în plinã revanºã „istoricã”, atunci una militarã se dovedeºte potrivitã: Spania e o citadelã, în al cãrei donjon cu camere ferecate (era sã zic mansarde cu portocale) au încercat sã pãtrundã destui curioºi-hermeneuþi – printre ei, Mihail Kogãlniceanu, Mihai Tican Rumano, Mihai Ralea, Adrian Marino, Octavian Paler, analizaþi ca atare, ºi incomodant pentru cei contemporani. Cucerirea ei se produce prin surprindere, cãci Luminiþa Marcu, British-oriented, mãrturiseºte cã nu ºi-a dorit, în primã instanþã, acea deplasare. Spania se lasã însã cuceritã cu voluptate, se dãruieºte româncei inhibate cumva de muzeele mari, dar fascinatã de pulsaþia strãzii; doresc, în speþã, sã spun cã avem de-a face cu stofa de cuceritor, conºtient de „dotarea” sa specificã: „Oglinzile imense mã reflectau obsedant. O femeie tânãrã, cu o fustã coloratã, cu ciorapi maþi ºi adidaºi negri Nike, cu o geacã de blugi strâmtã ºi un fular roºu încolãcit în jurul gâtului. ªi cu o geantã, tot roºie, Samsonite. Mãrci bune, liniºtitoare, ca niºte scuturi de apãrare. Pãrul creþ, bine strâns la spate, pentru ca nici o ºuviþã sã nu scape ºi sã stabileascã cu lumea din jur cine ºtie ce relaþie periculoasã. Totuºi înºelãtor slabã, vorba lui Camil, totuºi atât de tânãrã ºi totuºi frumoasã, de-mi venea sã mângâi cu degetele împodobite cu inele mari de argint imaginea mea miºcãtoare din oglinzile hotelului de cinci stele”. Luminiþa Marcu ºtie sã vadã, asta e clar, ºi jocurile specularitãþii nu o intimideazã; mai ºtie tehnici de self-help, nu e tipul emotiv, poate sã scrie chiar într-o Catedrã, la facultate, în ciuda decibelilor unor uvrieri, dispune de un dinamism nativ, contagios, ºi pune totul în slujba percutanþei experienþei. Povestea, pe episoade filmice, a învãþãrii limbii spaniole, suportã iarãºi metafore militare, în genul micului caporal cu resurse nebãnuite. Oricum, imaginea curajului solitar e energizantã ºi are de ce îi ruºina pe unii tineri mefienþi de azi, amatori de asistenþã polivalentã: „Nu pot, nu vreau sã mã plimb în grup. Eu ºi ghiozdanul meu în spate ºi oraºul înaintea mea. Fãrã explicaþii, fãrã hãrþi, fãrã obiective”.