După ce trece Prutul,

vinde scrumbii în piaţă,

sarea de pe buzele ei e mai acră decît

cea din solniţa de acasă pe care o spăl zilnic,

firimituri din ochii ei pot privi printre gene -

halva nu cumpăr, deşi arată ca feliile de cozonac,

nici cremă de ghete - ea-mi spune că-i pentru tufli -

fie,

batoanele de brânză afumată au culoarea părului ei

care miroase tot a fum, ca în pod

când, copil, îmi băgam nasul în fuioarele de cânepă

atârnate lîngă cahlă:

-merge cu vodkă – îmi şopteşte cu buzele roşii ca rodia -,

sânii ei i-aş duce acasă şi i-aş clăti în ligheanul

de plastic pînă ce sfîrcurile s-ar zbîrci

şi mi-ar plesni peste dinţi cînd s-ar lungi

după degetele mele filînd bancnote de o sută –

- haroş, ia liubliu tibea, of, celavec, davai –

dar ce pot cumpăra nu-i decît un sul de saci menajeri

în care o să arunc lapţii,

de cele mai multe ori aceştia sunt amari şi mult prea săraţi

pentru hipertensiunea mea,

cînd nimeresc scrumbii cu icre

e ca şi cum ea ar veni în patul meu şi mi-ar netezi cu degetele ei aspre

creţii de pe testicole

pînă cînd sfîrcurile sînilor ei ca rodiile

m-ar alăpta iar buzele i-ar deveni dulci

ca halviţa cu miez de nucă

pe care o privesc atent de după genele ei lungi,

prost rimelate, ca nişte aripi de lilieci pe bucile roz ale unui prunc

uitat în biserică după botez –

- kipitilnic, ia, să aprinzi lumînările cînd voi veni la tine

să ţi-o scol din morţi, o să vină şi Volodea, şi Vania, şi Iuri,

sora mea, Nataşa, o să-ţi arate merele din care o să vrei să muşti,

o sută de verzişori, carivasăzică –

numaidecît, iau sacii menajeri, un leu cincizeci,

şi mîine voi veni să-i arăt unde stau,

duc cu mine pînă acasă mirosul ei de siliotcă

şi-mi aduc aminte replica lui Heckman din „Sperietoarea” -

două lucruri miros a peşte, şi unul e peştele –

pînă cînd nările armăsarilor

fac furtuni prin iarbă

iar iepele fată mînji obraznici prin curţile pline de capre –

dar n-a mai venit

nici ea,

nici Nataşa,

buzele ei sărate le-am simţit toată vara la mare,

Bleadiuşka, Bleadiuşka!

Cînd vine să-şi arate picioarele ca un zmeuriş

pe care-l cercetez cu atenţie

pînă ce zeama îmi curge printre degete

ca printre buzele ei geamătul ce rămîne mult timp

cu mine,

nu se vede decît bazarul din care o extrag ca pe o cutie de conservă

în care, ca să fie gustoasă, trebuie să mai pun ceapă,

ulei de măsline, oţet, sare,

din toate cîte puţin,

atît cît îi trebuie unei papile să-şi exerseze memoria –

ea, de regulă, îşi adună chiştoacele după ce piaţa se închide

iar ploile n-au ucis totul pe pielea

care se relaxează

ca într-o reflexoterapie

într-un pat din care nu te dai jos, urci

pînă la ultimea treaptă de unde Dumnezeu priveşte

cum te chinui să-i observi gestul

de iertare sau de păcat –

iar atunci cînd pleacă

ia cu mersul ei toată noaptea pe care am făcut-o pătură

peste trupurile noastre întinse ca o pînză

pe care ochii vor picta numai cu sîngele

rămas să ofteze toată ziua între perini…

Îi este foarte greu să stea cu mine,

umerii mei sunt o rîpă adîncă,

ochi întors spre cerul din mine ,

priveşte acolo de unul singur,

eu nu mai privesc decît în sus, orb ce-şi vede

cerul ghemuit în Dumnezeu, batistă în buzunarul

inanit al cerşetorului de la temelia bisericii -

cu mine doar trupul doarme adunat de peste zi

din toate părţile,

umerii sunt indiferenţi,

goi, pentru pleoapele care se închid

pe deasupra cerului cenuşiu,

o vagă cicatrice pot descoperi peste noapte acolo,

urmă lăsată pe zăpadă,

urmă de aripă sîngerîndă în spinii crescuţi printre nori,

o adiere de pană făcută fulgi de penitenţa mea în mine,

doar atît -

ziua se face nevăzut,

aşa sunt toţi îngerii de la o vreme,

le este din ce în ce mai greu să-şi tragă peste trup straiele celor păziţi,

li s-a făcut şi lor lehamite să tot apere vieţi care se duc

de-a berbeleacul -

o vreme a stat cu mine prin cîrciumi,

lumea era pe atunci o cîrciumă din care puteai face biserică

în care să te rogi,

sunau clopotele, se topeau în încuietori

pentru gurile ascunse în cer,

vuia strana,

între versete se ascundeau ochii striviţi

ca nişte muşte în ceaslovul închis,

lumînările ardeau ca ţigările

în mîinile celor ce începeau să creadă că trupul lor de ceară

urcă încet la cer,

numai agheasma stătea pe buze ca stropii de ploaie pe nisipul încins -

un timp luase chipul unei femei pe care acum o trag de fuste

cîinii comunitari,

acum latră şi el turbat în memoria mea, dună

peste care a plouat cu ciment,

piele crăpată de elefant din trompa căruia ies urlete

ca ale drogaţilor în sevraj -

nici nu-l mai aştept,

nici lui nu-i mai pasă.

Astăzi nu mai împart cu nimeni nimic,

mîine, din ce-o mai fi, acelaşi nimic făcut firimituri printre degete,

numai cerul în creştetul meu,

pustiu ca pămîntul –

numai creştetul meu plin cu tot cerul

pe pămîntul pustiu,-

astăzi numai pe mine mă împart numai mie,

turtă de ceară,

luminiţă arzînd în ochiul pustiu al celui de sus

pentru care nu mai exist:

femeile se ciobesc una de alta în cristaluri ca gheaţa,

sîngele lor ca rubinul îmi povesteşte în somn,

mii de ţăndări culeg în zori de sub gene,

spăl patul cu votca din care sar îngerii

ca fulgii de vată,

să dorm apoi liniştit,

ele pe mine lor redîndu-mă;

astăzi nu mai sunt al lor,

lung şi tăcut pe o faţă de masă

măcelarii îmi despoaie umbra şi cîntă alături de ea

ca beţivii alături de mine,

lor nu le mai spun luaţi şi beţi, acesta este vinul vostru,

răstignit pe braţele mele în cruce,

mîine în zori, a treia oară mă voi trezi,

şi le voi spune:

nu fiţi triste, în zori vă veţi trezi cu mine în somn…

Am scris un miliard de versuri pentru ea,

am stat tot de atîtea ori în acelaşi pat,

bot în bot,

cînd osteneam ne lipeam spinările şi ne simţeam foarte departe

unul de celălalt,

ne devoram apoi respiraţiile,

ne ştiam fiecare por,

pielea mea era cearşaful în care ea se culca,

pielea ei era umedă şi-mi ţinea de sete

ca un lan de trifoi dimineaţa pe rouă buzelor lacome de bou,

am crezut că aşa va fi şi spre seară,

dar a venit seceta,

pielea mea s-a făcut cenuşă,

pielea ei s-a uscat pe un gard, ţintuită de un miliard de ochi

din care lipseau ochii mei,

ascunşi în cerul făcut burtă în care să facă box,

de încă un miliard de ori am aşteptat să revină

şi cînd s-a întîmplat, pielea mi se destrămase de mult

iar sub ea locuia un ins pe care nu l-a mai recunoscut,

nu mai putea adormi în acelaşi cearşaf,

pielea ei

îşi scutura scrumul

în acelaşi fel în care o văzusem risipindu-se,

ceară topită într-o mînă de mort,

cearcăne în care intram ca o sorbitură de vînt într-o văgăună,

devenise pergament pe care se puteau citi

un alt miliard de poveşti pe care nu le voi afla niciodată –

dacă nu mai eşti,

ce cauţi aici –

şi m-a scuturat pe fereastră odată cu tot praful în care am aşteptat-o,

pielea mea măcinată

de sub care nu mă mai puteam ivi,

să mă scald în pielea ei umedă,

heleşteu plin de peşti carnivori,

într-un nor dus la cer în miliarde de firicele de praf

aşezate pe pleoapele îngerilor căzuţi sub tălpile ei

hîrjonindu-se într-un miliard de pustiuri deodată -

un miliard de versuri i-am scris

şi mîine nici unul nu-i va sta pe buze

aşa cum îi va sta cuvântul

SICTIR.