Carnet teatral — Premierã, la Craiova, cu un spectacol de Marin Sorescu

Scrisã încã din 1964 ºi jucatã în premierã absolutã în stagiunea 1968-1969 la Studioul Casandra al Institutului de Teatru din Bucureºti în regia lui Moni Ghelerter ºi Zoe Stanca, piesa de teatru Existã nervi de Marin Sorescu mai fusese jucatã ºi la Teatrul de Comedie din Bucureºti în regia lui Florin Fãtulescu ( 1981) înainte de a fi montatã de Mircea Corniºteanu la Craiova în martie 1982, când a fost interzisã politic la vizionarea la care a participat ºi autorul, anterioarã premierei. Interdicþia brutalã a prezentãrii piesei putea fi urmarea scandalului „meditaþiei transcendentale” pentru cã, dupã acest verdict cenzorial de la Craiova, au urmat alte mãsuri similare : scoaterea din librãrii ºi biblioteci a romanului Viziunea vizuinii, suspendarea autorului din funcþia de redactor ºef al revistei Ramuri etc. Scoaterea din repertoriul teatrelor a piesei „Existã nervi” era ºi reflexul sporirii „vigilenþei” cenzurii organelor culturale care nu s-au mai lãsat înºelate de aspectul ludic ºi parabolic al teatrului sorescian ºi au descoperit în structura de adâncime a unor lucrãri dramatice precum „Casa evantai” , „Paracliserul” , „Luptãtorul pe douã fronturi“ ºi „Existã nervi” idei incendiare, adevãrate fitile explozive pentru o societate care nu admitea decât o singurã filosofie a existenþei sociale limitate într-un spaþiu închis figurat de casã ,camerã de bloc, interiorul bisericii etc. Metafora spaþiului închis amplificã dorinþa de evadare a fiinþei umane, ca ºi în celebra piesã „Iona“ ºi, de asemenea, anxietatea personajelor tulburate de presiunea unor interogaþii fãrã rãspuns, stare ce conduce la adoptarea unei singure soluþii, suicidul. Finalul piesei „Existã nervi” nu îl constituie extincþia fizicã a individului, ci anularea sa moralã, faþã de care acesta protesteazã afirmându-ºi libertatea interioarã. Titlul piesei ne conduce cãtre aceastã hermeneuticã, eroul înfrânt are totuºi puterea sã afirme cã nu a fost „calmat” definitiv de Profesor ºi cã totuºi existã nervi, existã nevoia de spaþiu deschis, de liberã exprimare, de certitudinea cã omul poate spera, poate visa, poate iubi în ciuda tuturor îngrãdirilor. Omul trebuie sã gândeascã liber, sã nu se lase în voia somnului raþiunii, ne sugereazã aceastã piesã chiar ºi în forma rescrisã a finalului piesei reeditate în anul 1984: „... în faþa stihiilor oarbe trebuie sã þii ochii deschiºi : sã-þi pãstrezi luciditatea ºi demnitatea ; sã nu te împaci cu spaima ºi iraþionalul. Sã dai un sens existenþei .” Ultimele cuvinte ale acestei replici finale sunt : „E pace! E încã pace ! Ce bine cã nu pot dormi. Eu încã nu pot sã dorm!“

Spectacolul pus în scenã de regizorul Kincses Elemer evitã acest text probabil pentru caracterul sãu discursiv ºi pune accentul pe anularea personalitãþii intelectualului Ion, pe tragismul onto- logic al individului care este constrâns sã declare sub semnãturã cã propriul apartament este un compartiment de tren, cã balconul – adevãratã ieºire la mare pentru locatar - este o fereastrã a vagonului care merge cãtre o destinaþie necunoscutã, spre marele vid al calmãrii mondiale visate de Profesor. Apartamentul, care semnificase pânã atunci pentru Ion centrul în jurul cãruia se ordonaserã obiºnuinþele ºi amintirile sale, devine o lume nesigurã, confuzã, care relativizeazã orice certitudine. Pânã la apariþia profesorului psihopat, Ion crezuse în datele esenþiale ale existenþei, dupã aceea el acceptã cã aparenþele impuse de societate pot fi acceptate ca adevãrate, într-o lume în care prietenia nu mai existã, nici iubirea ori devoþiunea femeii, nici posibilitatea împlinirii propriilor idealuri. Soluþia pe care o întrevede Ion este autocunoaºterea ºi trezirea la viaþã a propriei conºtiinþe: „Sã mã trezesc la mine ca la o înãlþare la cer.” Personajul cu nume generic, Ion, suferã o operaþie de ºtergere a conºtiinþei pentru cã a afirmat cãtre cel mai bun prieten al sãu, Alin, cã secolul în care trãieºte „distruge flora intestinalã, cã preferã iepurii de câmp celor de casã, pentru cã primii au posibilitatea sã trãiascã liberi, cã femeia nu este o sfântã (sic !), cã trãim „sub nivelul mãrii“ ºi cã suportã din ce în ce mai greu presiunea datelor exterioare existenþei individuale. Pentru aceste acuzaþii, Ion va fi supus unui interogatoriu, va da o declaraþie semnatã ºi va fi supus operaþiei de vindecare „de la om la om“ integratã acþiunii de calmare la nivel mondial! Este culpabil ºi pentru visul pe care îl povesteºte, identic coºmarului trãit de Dorina, o femeie trimisã la ordin sã îl seducã pe Ion, alãturi de o altã prezenþã femininã, Magda. Cu siguranþã, ºi acest tablou al piesei a determinat interzicerea ei, pentru cã în vis se vorbeºte de apariþia cosmicã a unor fiinþe - linguri, care furã lingurile de prin casele oamenilor sub conducerea unei linguri mai mari despre care nu se ºtie „dacã e ºeful sau ºefa“ celorlalte (!) ºi pe care proprietarii furaþi încearcã sã o împuºte.

Stilul parabolic, aluziv ºi ironic sorescian devine în „Existã nervi” fulminant, scriitorul atacã fãrã menajamente ordinea socialã ºi caracterul utopic al ideologiei acesteia, anularea valorilor individuale ºi a dreptului de ieºire din spaþiul sufocat de limitele ce formeazã un fel de gratii. Spectacolul pus în scenã de Ksincses Elemer, alãturi de scenografa Labancz Klara-Eliza, relevã aceste linii de forþã ale textului dramatic contestat ºi interzis în 1982. Distribuþia actorilor este de zile mari: Profesorul - Ilie Gheorghe, Ion – Valentin Mihali, Alin – Nicolae Poghirc, Dorina-Romaniþa Ionescu, Magda – Gina Cãlinoiu. Premiera craioveanã cu „Existã nervi” este nu numai o realizare de înalt nivel artistic, dar ºi o dovadã peremptorie cã dramaturgia lui Marin Sorescu are profunzimea teatrului de idei universal, cã se poate vorbi ºi în acest caz de rezistenþa scriitorului român în faþa totalitarismului ca doctrinã politicã oriunde s-ar manifesta aceasta, de disidenþa camuflatã ºi premonitorie a autorului faþã de regimul politic din propria þarã.