(c) Editura Humanitas Fiction, 2018

Colecia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

În 1976, munceam deja de şapte ani în echipa de producţie. Fusesem la săpături pentru dig, incendiasem miriştea, făcusem gropi, sădisem, dădusem cu săpăliga, lucrasem pământul, semănasem, hrănisem porcii, făcusem chirpici şi tăiasem iarba. Într-un cuvânt, mă pricepeam la toate, doar că mi se cam şubrezise sănătatea, aşa că în ultima vreme rămâneam mereu în urma celorlalţi, orice treabă aş fi avut de făcut.

Într-o zi din ianuarie, secretarul de la echipă m-a chemat în cămăruţa lui. Habar n-aveam ce voia. M-am apropiat, dar am rămas în pragul uşii, aşteptând să mă bage în seamă. El mi-a azvârlit o ţigară, însă, neatent fiind, am scăpat-o din mână. Când m-am dezmeticit, am luat-o de jos, am ridicat privirea către el şi i-am zâmbit. Atunci mi-a aruncat şi chibriturile. Mi-am aprins ţigara, am tras un fum şi i-am spus:

— Astea sunt ţigări Fluviul Nisipurilor de Aur?

Secretarul a încuviinţat din cap şi a continuat s-o pufăie pe-a lui netulburat. Când a isprăvit, şi-a scuturat mâinile aspre, şi-a suflat nasul şi a spus:

— E grea viaţa la echipă, nu-i aşa?

L-am privit şi am dat din cap aprobator.

— Tu eşti un om talentat, a continuat el.

Am tresărit la gândul că se interesa de mine şi m-am întrebat pentru o clipă dacă nu cumva greşisem cu ceva.

— Domnul secretar râde de mine, am spus eu zâmbitor. Dacă e ceva ce aş putea să fac, vă rog să mă trimiteţi la treabă. Am să mă străduiesc din răsputeri.

Secretarul mi-a răspuns:

— Eu nu te trimit la nimic. Cei de sus vor să mergi la şcoală să predai. Mâine trebuie să fii acolo. Să-ţi faci bine treaba, ca să nu dezamăgeşti. Băiatul meu cel mic…, îl ştii tu… se cam chinuie cu şcoala. Tu ai să fii acolo, să te ţii un pic de el. Dacă nu-i cuminte, mai arde-i câte una. Să nu-ţi fie teamă. Mie să-mi spui dacă-i vreo problemă, că-i mai trag şi eu o mamă de bătaie.

Şi zicând aşa, mi-a dat o hârtie pe care scria cât se poate de limpede despre ce era vorba. În partea de jos avea şi o ştampilă mare, cu tuş roşu, ca dovadă a autenticităţii. Bucuros, l-am părăsit pe secretar şi m-am întors la cămin ca să-mi fac bagajele. Negriciosul, colegul meu de cameră, stătea pe pat cu picioarele încrucişate şi îşi scotea ţepii din talpă. A rămas cu gura căscată când m-a văzut că-mi rulez plapuma şi salteaua. M-a lăsat să-mi leg bagajul cu sfoară, după care şi-a întins gâtul şi m-a întrebat:

— Ce pui la cale?

Am tras aer în piept, liniştit, şi i-am spus în câteva vorbe care era treaba. Imediat, Negriciosul a sărit în picioare şi, ridicându-şi mai bine pantalonii, a strigat către mine:

— Eu eram înaintea ta! Cum de te-au trimis pe tine să predai?

— De unde să ştiu eu? i-am răspuns. A venit o înştiinţare de sus, scria foarte clar. Oare mai e vreunul în echipă cu acelaşi nume?

Negriciosul s-a încălţat degrabă şi a ieşit lipăind şi lovindu-se peste coapse. N-a trecut multă vreme că o liotă de băieţi şi fete s-au şi înfiinţat la uşa mea. Mă priveau hlizindu-se şi spuneau că eu, un prăpădit, mă duc frumuşel să le predau copiilor, că şi de-o să bată vântul şi de o să fie arşiţă, eu tot o să am un acoperiş deasupra capului. Mai spuneau că sunt un molâu şi un şmecher, ba chiar voiau cu orice preţ să le spun cum de m-am învârtit aşa de bine ca să fiu transferat la o şcoală unde o să am ce mânca. Cu toată sinceritatea le-am spus că pot să meargă şi ei la şcoală şi să se intereseze, iar dacă află că eu am apelat la vreo şmecherie, atunci sunt un… Tocmai mă pregăteam să trântesc o vorbă de duh binecunoscută în echipa noastră, când mi-am dat seama că, de vreme ce urma să fiu dascăl, nu-mi puteam permite să fiu prea slobod la gură, aşa că mi-am înghiţit cuvintele numaidecât. Ei au spus că n-are nimeni de gând să mă verifice pe mine, dar dacă plec, să nu-i uit şi când o fi să se ducă la vreo şedinţă sau să meargă la film şi să treacă pe lângă şcoala mea, eu să fac bine să-i primesc cum se cade. Am încuviinţat pe dată.

— Lasă-mi mie sapa şi toporişca! a spus Negriciosul. Ţie nu-ţi mai sunt de folos.

Nu mă înduram să le las, aşa că i-am răspuns:

— Cine a zis că nu-mi mai sunt de folos? Am auzit că şi la şcoală se fac munci agricole în fiecare săptămână.

— Acolo muncă înseamnă să creşti pui, a continuat Negriciosul.

— Fie, îţi dau sapa, dar toporişca nu ţi-o dau. Dacă o fi să-mi trebuiască sapa la şcoală, am să i-o cer înapoi.

Negriciosul tot nu se lăsa:

— Abia mâine trebuie se te prezinţi la post, a zis el. De ce îţi faci bagajele de azi? Vrei să scapi de noi mai repede? Dormi aici în noaptea asta şi te duc eu mâine la şcoală!

Şi eu m-am amuzat şi mi-am zis că e prea de tot să plec pe loc, aşa că mi-am desfăcut bagajul şi mi-am pus lucrurile în ordine pe îndelete. Am stat de vorbă şi am râs mult. Toţi comentau că eu nu eram ca ei fiindcă terminasem şi clasa a zecea.

În seara aceea, câţiva tineri cu care mă înţelegeam mai bine au făcut fiecare câte ceva de mâncare, au adus de băut şi am încins o petrecere pe cinste. Dintr-odată devenisem un personaj despre care vorbea toată lumea, de parcă plecam la Naţiunile Unite sau pe Lună. După câteva guri de rachiu, deja mă încerca nostalgia.

— Chiar dacă am să predau, de-acum înainte – am ţinut eu să precizez – orice m-aţi ruga, să ştiţi că eu n-am să-mi uit prietenii. Mai mult, când o fi să vă căsătoriţi şi veţi avea copii, să-i aduceţi pe toţi să înveţe carte cu mine. Sigur n-am să vă dezamăgesc!

S-au învoit cu toţii să facă întocmai. Lai, care gătea pentru toată echipa, a venit şi ea să petreacă alături de noi. Mă privea cu subînţeles şi mi-a spus:

— Tare n-aş vrea să pleci!

Toată lumea a râs de ea, ba unii i-au spus că numai ce a aflat că pleacă unul la şcoală şi o s-o ducă mai bine acolo, că s-a şi prezentat să dea glas sentimentelor. Nu cumva voia şi ea să fie transferată la şcoală, ca să gătească pentru copii? Lai s-a proţăpit mai bine pe picioare, şi-a pus mâinile în şolduri şi a spus scuturând din cap:

— Să nu credeţi că eu ştiu doar să fac mâncare! Eu ştiu şi să cânt. Pot să citesc partiturile. De ce să nu merg la şcoală să predau muzica, Vlăjgane?

Fiindcă eram foarte slab, mă alesesem cu porecla asta.

— După ce ajungi la şcoală, să te interesezi şi pentru mine. Ştii bine la ce mă pricep eu. Dacă e vreun cântec cu partitură, eu într-o jumătate de oră am învăţat toată şcoala să-l cânte. Şi zicând acestea, şi-a turnat un pahar de rachiu, l-a închinat şi mi s-a adresat din nou: Dacă-mi aranjezi tu asta, eu mai dau de băut încă zece pahare. Apoi a înălţat capul şi a dat pe gât băutura înaintea tuturor.

— Hei! E bună băutura altuia, nu? a apostrofat-o Negriciosul.

Lai nici măcar nu s-a îmbujorat, ci a înclinat puţin paharul după care i-a aruncat în faţă Negriciosului ce mai rămăsese pe fund.

— Parcă-i pipi de căţel! E tare slab! Ditamai flăcăii vă chinuiţi cu câteva guri de rachiu! N-o să găsiţi voi pe nimeni să vă ia de bărbaţi!

Ne-a bufnit râsul pe toţi şi ne-am mai turnat câte un pahar. Seara, Negriciosul a adus un lighean cu apă şi mi l-a pus lângă pat, spunându-mi:

— Uite, să te speli!

— Hm! Ce minunăţie s-o fi întâmplat de îmi aduci tu apă? l-am întrebat eu, privindu-l neîncrezător.

Negriciosul a râs, s-a întins pe pat şi mi-a aruncat o ţigară. Pe urmă şi-a aprins şi el una şi a continuat:

— Păi, tu eşti un domn!

— Ce mă iei pe mine aşa? Mi-e teamă că am uitat cum se scriu caracterele şi că am să mă fac de râs la şcoală, i-am răspuns.

— Cum să uiţi caracterele? a sărit Negriciosul. Astea sunt ca înotul sau mersul pe bicicletă, odată ce le-ai învăţat, nu le mai uiţi!

Am privit spre acoperişul de stuf şi am spus ca pentru mine:

— Caracterul „tuş“ se scrie cu caracterul „negru“ si dedesubt mai are radicalul „pământ“. Particula atributivă de leagă substantivul de adjectiv, particula modală de leagă adjectivul de verb, iar cealaltă particulă de…asta la ce mai foloseşte?

— Nu mai bălmăji atât! m-a apostrofat Negriciosul. E de ajuns să ştii ce substantive şi adjective există pe lumea asta, că poţi să le predai. Eu nici măcar atât nu ştiu! Am făcut numai şcoala primară şi apoi am venit aici, iar la şcoală am învăţat după texte celebre. Mare scofală!

Era târziu, aşa că ne-am grăbit la culcare. Am rămas cufundat în gânduri multă vreme. Eram puţin neliniştit şi tot nu pricepeam de ce naiba trebuie să mă duc eu să predau. Apoi mă cuprindea şi mândria – la urma urmei, cineva mă preţuia, doar că nu ştiam cine era acel cineva.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, s-a lăsat o ceaţă groasă. Toată valea era năpădită de pâcla umedă. Mi-am pus ciorapii cei noi de mătase, care îmi făceau labele picioarelor să arate ca nişte gogoşi de mătase. Foşneau când i-am tras pe picior. Mi-am pus apoi o pereche de pantofi noi, de tip cazon, şi m-am schimbat cu un costum chinezesc curat. În mod intenţionat mi-am ridicat gulerul de la cămaşa albă, după care m-am şters pe mâini şi pe faţă şi m-am pregătit de drum. Tocmai voiam să-mi iau sarsanalele, când l-am văzut pe Negriciosul că deja şi le pusese pe umăr. Luase de jos până şi plasa cu ligheanul şi alte mărunţişuri. Eram de-a dreptul jenat, dar n-aveam ce face, aşa că am înşfăcat şi eu toporişca şi am ieşit împreună pe uşă.

Afară, în tabără, i-am văzut pe ceilalţi cum se pregăteau să plece la muncă pe munte. Erau îmbrăcaţi toţi cu veşnicele haine ponosite şi atât de murdari, ca nişte maimuţe, încât m-am simţit tare prost şi am trecut repede pe lângă ei, cu capul plecat. Ei însă m-au zărit şi au strigat după mine:

— Prostănacule, de ce-ţi mai iei toporişca cu tine? Arunc-o repede încoace! Nu vrei să arăţi şi tu a profesor?

Eu, dimpotrivă, am apucat şi mai bine toporişca şi dintr-o sforţare am doborât un copăcel prăpădit de pe marginea drumului. Gestul meu a stârnit ovaţii generale.

— Când or face gălăgie copiii, tot aşa să dai! a spus cineva.

Am ridicat toporişca în chip de salut şi mi-am văzut mai departe de drum, alături de Negriciosul. Până la şcoală aveam de mers vreo cinci kilometri pe drumul de munte, aşa că am ajuns acolo după vreun ceas. Inima a început să-mi bată şi mai tare la vederea şcolii. Cu toporişca ascunsă în mânecă, am oprit pe cineva ca să întreb unde este biroul. Omul ne-a arătat pe unde să mergem şi când am ajuns la destinaţie, am aruncat o privire pe fereastra fără geam. Cel dinăuntru ne-a văzut şi a ieşit degrabă.

— V-aţi prezentat la post? m-a întrebat el.

Eu am încuviinţat din cap şi atunci am fost invitat înăuntru. Am intrat împreună cu Negriciosul, iar omul acela, cu multă amabilitate, ne-a oferit câte un scaun şi nişte ceai fierbinte. În încăpere mai erau două femei, probabil profesoare, care stăteau la o masă de lemn şi tot corectau ceva prin caiete. Au ridicat privirea şi m-au măsurat din cap până-n picioare. Eu şi Negriciosul stăteam jos şi studiam biroul: era o căsuţă întru totul asemănătoare cu căsuţele din tabără, doar că avea mai multe mese. Cel care ne întâmpinase a spus zâmbitor, cu un puternic accent cantonez:

— E totul în regulă? Noi ieri am trimis anunţul şi ai şi venit. Ne trebuie profesori care să predea. Zilele trecute s-a transferat de la noi un profesor şi avem nevoie de cineva care să-l înlocuiască. Am verificat şi am văzut că dintre tinerii din tabără numai tu ai făcut liceul, probabil că de asta ai fost trimis încoace.

Abia atunci mi-am explicat şi eu cum stăteau lucrurile.

— Eu am făcut doar un an de liceu, după care am venit încoace. De predat, n-am mai predat. Nu ştiu dacă mă pricep la aşa ceva. Nu vă supăraţi, cum vă numiţi?

— Mă cheamă Chen Lin. Spune-mi Lao Chen, a spus el zâmbind. Cât despre predare, nu-ţi face griji. Nimeni nu s-a născut învăţat. Ai să predai la gimnaziu.

— Mi-e tare teamă că n-am să mă descurc, am mai adăugat eu.

— Nu trebuie să spui asta, a continuat Lao Chen. Hai, bea nişte ceai!

Uitând că aveam toporişca în mânecă, am întins mâna să iau ceaşca de ceai şi atunci toporişca a căzut pe podea, făcând mult zgomot. La geam se adunaseră nişte copii pe care fireşte că i-a bufnit râsul. Încă nu se sunase şi de aceea mulţi copii veniseră să-l vadă pe noul profesor. Eu m-am îmbujorat tot. Mi-am ridicat toporişca de jos şi am sprijinit-o de masă. Când am înălţat privirea, am văzut că pe masa lui Chen era un dicţionar de caractere China Nouă.

Văzându-mi toporişca, Lao Chen a spus:

— Foarte bine! La şcoală va trebui să mai şi muncim. E bine că ţi-ai adus toporişca.

— Aşa? Negriciosule, data viitoare când vii pe la mine să-mi aduci şi sapa!

Negriciosul îşi freca barba, fără să-mi răspundă. Am stat o vreme de vorbă cu Lao Chen, după care el a spus:

— În regulă. Să mergem să te cazezi!

Imediat ne-am ridicat şi am ieşit toţi trei pe uşă. Probabil că în curând începeau orele, pentru că afară copiii se înghesuiau la joacă în faţa claselor. Alergau de zor şi strigau întruna. Nu mai călcasem într-o şcoală de aproape zece ani şi asemenea imagini mi se şterseseră complet din minte. Acum, mă trezisem dintr-odată în mijlocul acestui peisaj, aşa că fără să vreau am râs şi am tras adânc aer în piept. Negriciosul era uluit.

— Hm! N-o să fie deloc uşor! a comentat el.

Îndărătul căsuţelor cu clase se înşiruiau mai multe colibe, în faţa cărora erau cinci stâlpi. Între ei se întinseseră sârme pe care atârnau aşternuturi, pânze ponosite de toate culorile, precum şi câteva cămăşi viu colorate. Lao Chen mi-a spus, arătând către o uşă:

— Asta e camera ta. Ai să găseşti înăuntru pat, o masă şi un scaun. Dacă faci un pic de ordine, poţi să te instalezi numaidecât.

M-am strecurat cu grijă înăuntru. Era aşa de întuneric că nu se zărea nimic, dar încetul cu încetul am început să mă obişnuiesc cu bezna şi am observat că acea cămăruţă n-avea mai mult de cinci-şase metri pătraţi. Pe peretele de bambus cineva lipise nişte ziare care pe alocuri se desfăcuseră şi atârnau în voie. Lângă un perete era o măsuţă joasă. Nu avea sertarul de dedesubt, ci numai tăblia pe care puteam să pun cărţile şi alte lucruri. Pe peretele din faţa mesei erau lipite nişte desene şi un calendar rupt cu portretul lui Li Tiemei. Lipsea jumătate din el, dar în jumătatea rămasă se zărea un felinar roşu. Pe jos zăceau alte ziare, azvârlite la întâmplare. Se mai afla acolo şi un scăunel, iar în faţa mesei era patul, unul vai de el, din care mai rămăsese doar cadrul, fără placă. Am ridicat privirea spre tavan şi am zărit acoperişul plin de găuri astupate cu rogojină. Se vedeau şi bârnele de susţinere din camera alăturată. Multe pânze de păianjen spânzurau din acoperiş. Atmosfera de aici nu diferea cu nimic de cea din tabără.

— Nu plouă înăuntru? l-am întrebat pe Lao Chen.

Acesta a privit în jur, hlizindu-se. Apoi a întors cu piciorul un ziar de pe jos şi, ca şi cum atunci ar fi auzit întrebarea mea, şi-a ridicat privirea spre acoperiş şi a spus:

— Nu plouă. Am schimbat acoperişul anul trecut. Dacă totuşi o să plouă, iei şi tu un băţ şi mai aşezi stuful.

Negriciosul a pus bagajul pe masă. S-a apropiat de pat şi i-a tras câteva şuturi, după care a spus cu năduf:

— Ce dracu’ vă zgârciţi aşa? Trebuia să-şi aducă şi rogojina. Lao Chen, aici la şcoală n-aveţi rogojini? Dacă aveţi, daţi-i şi lui câteva bucăţi să şi le pună pe pat.

Lao Chen a făcut o figură surprinsă şi a întrebat:

— N-aţi adus rogojina? Şcoala n-are aşa ceva! Patul acesta este al şcolii, dar fiecare îşi aduce rogojina lui. Bineînţeles că atunci când pleacă, îşi ia şi rogojina. Masa, scaunul sunt ale şcolii. De aceea nu le-a luat cel dinaintea ta.

Negriciosul mă privea, scărpinându-se în cap.

— Se vede treaba că ne ducem înapoi în tabără să-mi iau rogojina de pe pat, am oftat eu.

— Bine. Să-ţi iei şi sapa! Credeam că o să te lovească norocul aici! mi-a spus Negriciosul.

— Păi, suntem pe valea dintre munţi. Ce, pe aici te loveşte norocul? l-am întrebat eu râzând.

— Dacă tot ţi-ai adus toporişca, du-te în spate şi taie un trunchi de bambus. Îl despici şi-l pui pe pat, m-a îndemnat Lao Chen.

— Bambusul proaspăt tăiat e umed şi nu se doarme bine pe el. Tot mai bine ar fi să-mi aduc rogojina din tabără.

Deodată a sunat clopoţelul în faţa şcolii.

— Terminaţi voi aici! Eu mă duc să văd ce-i pe la şcoală, a spus Lao Chen.

A ieşit pe uşă şi s-a îndepărtat, bălăngănindu-şi braţele pe lângă trup, iar eu şi Negriciosul ne-am apucat de treabă – am scos afară ziarele aruncate de-a valma şi le-am dat foc; apoi, am aşezat bine hârtia de pe pereţi. Camera începuse să capete un aer plăcut. L-am invitat pe Negriciosul să ia loc pe scăunel şi să-şi tragă sufletul. El m-a refuzat, dar s-a cocoţat pe masă şi m-a îndemnat pe mine să mă aşez pe scăunel. Eram binedispus. I-am dat o ţigară, mi-am luat şi eu una şi am aprins-o. Am suflat prelung fumul şi m-am aşezat pe scăunel, fără să mă gândesc că am să ajung pe podea. Abia după ce m-am pomenit de jos am văzut că îi lipsea unul dintre cele patru picioare. În tot acest timp Negriciosul se prăpădea de râs. Văzând că şi masa se clătina, m-am adunat degrabă de pe jos după care ne-am aşezat amândoi pe pat.