Pradă emoţiilor, neliniştilor, simţirilor, nu suntem altceva decât instrumentul lor. Eliberaţi de ele, odată ce am învăţat să ascultăm lumea dinlăuntru şi să vorbim cu sinele, căutând să înţelegem oglindirea unuia în celălalt cu sporită atenţie, pentru a nu denatura realitatea exterioară cu realitatea interioară, întotdeauna ţinând seama de inerţia sufletului şi trupului, cum spunea André Gide, ne privim viaţa, depănăm povestea ei ca şi cum ar fi fost a altcuiva. Povestind, ne prefacem că povestea e realitatea ca atare şi, de fapt, nu asta e literatura? O insinuare: „Olarul/ deapănă zilnic/ povestea lutului/ prins în hora/ de pe roată./ Povestea tinei/ din care s-a zămislit omul,/ la începuturi,/ când Dumnezeu însuşi/ era olar” (Olar, p. 162). Aici, „lutul”, „tina”sunt realitatea, istoria; „povestea lutului”, „povestea tinei” sunt poezia.

Homer a scris Iliada cu patru sute de ani după evenimentul istoric. Epopeea lui este o reconstituire a unei realităţi mitice, o prefacere în care evenimentele au devenit simboluri, construcţii poetice. În acest fenomen de poetizare a realităţii nu există criteriile veridicităţii, ci doar sugestii, semnificaţii, relevanţă narativă, altfel spus, ceea ce ni se transmite dintr-un timp, o viaţă, o lume cu care nu am avut contact direct. Rolul creatorului de naraţiune este consacrarea semnificaţiei momentelor trăite. Orice creator se preface că opera lui e realitatea, dar e una care până în momentul scrierii nu exista şi nu era o referinţă pentru nimeni altcineva. Literatura se naşte din această substituire a realităţii fără consistenţă istorică, dintr-un consens asupra realităţii narative. Este aici o artă poetică şi dezvăluirea secretului convenţiei literare. În versurile citate, poetul, olarul şi Dumnezeu sunt creatori. Dumnezeu ctitoreşte lumea, iar poetul memoria acestei opere.

Când citim poezie, nu citim nişte poeţi, citim creaţia lor şi îi dăm viaţă prin rostirea noastră interioară. Primele gânduri sunt întotdeauna despre autor: poate nu ştiam nimic despre el până atunci, dacă ne place însă îi vom căuta poate toate cărţile. Constantin Voinescu, profesorul de limba şi literatura română (40 ani de carieră), cu un remarcabil simţ al limbii, observatorul exigent al clişeelor de limbaj, a debutat literar târziu, în două decenii construindu-şi practic o operă din care indicăm acum: volumul de schiţe umoristice, de debut, Dau cuvântul şi stau jos (2002), în care ridiculizează incultura şi incompetenţa; romanul Bomba lui Ţeparu (2004), în care face portretizarea politicianului român, volumul, într-o cu totul altă tematică, Portrete literare (2008), apoi, cu Facă-se voia ta! (2011) revine în ipostaza în care s-a făcut cunoscut, aceea de critic al mediocrităţii, nepriceperii şi ignoranţei; Ţepigrame şi Teleleu prin Europa (2012); la începutul lui 2013 publică prima sa carte de poezie, Sărutul interzis, iar din listă mai amintim doar romanul Mai mult ca trecutul (2014), pentru a întoarce filele cărţii despre care vom vorbi.

Dacă Iliada şi Odiseea au fost aşa cum se crede rodul unor poeme moştenite, adaptate „pe loc” de rapsodul orb Homer, cunoscător al unei poezii tradiţionale de cânturi memorate şi rememorate, dar şi purtător al unui talent înnăscut, atunci: da! „Ştiam, Homer, că te prefaci”.

Se poate să fie doar o legendă, dar ceea ce este veridic şi de netăgăduit în aproape tot ceea ce e legendar e dragostea – aici pentru poezie, aceea scrisă şi aceea nescrisă a unei vieţi dedicate înţelegerii şi asimilării adevărurilor mari ale umanităţii şi ale culturii. Şi atunci se poate ca acest „cântec de fluier/ pentru miei/ albi/ şi zburdalnici” (Cântec, p. 79), compus de poetul C. Voinescu „pe loc”, asemenea părintelui maestru al poeziei, pe note ordonate în revărsări de emoţii şi pe intensităţi poetice variate, să fie mai frumos decât cântecul lebedei. Pentru că poezia e mereu o stare şi nu contemplarea ei. Pentru că poezia e mereu o adresare de la suflet către suflet. Pentru că poezia e mereu o împărtăşire a unor taine. Iar asta înseamnă iniţiere şi mister: „Acolo zac nepovestite,/ între coperte de album/ istorii triste/ cu domniţe de salon/ şi crai nebuni,/ de modă veche,/ mateini” (Album, p. 10).

Orizonturile poeziei sunt la fel de îndepărtate şi de necuprins ca orizonturile înţelegerii sfintelor taine. Evadarea din lumea reală se produce în lumea de poveste fără sfârşit, în care „statuile coboară incognito de pe soclu/ şi redevin pietoni”, iar după ce se plimbă toată noaptea, „se întorc la locurile lor/ împietrite de spaimă” (Evadare, p. 11). Şi nu există spaimă mai teribilă a unei statui decât „domiciliul forţat”, aşa cum nu există spaimă mai mare a unui poet decât conformarea operei lui cu „trecutul ca o bucată amorfă nediferenţiată”. Iar „A se conforma pur si simplu trecutului ar însemna pentru o nouă operă a nu se conforma nicicum” (T. S. Eliot, Eseuri alese, Ed. Humanitas, 2013, p. 36).

Pe de altă parte, fiecare poet e unic în măsura în care poezia lui e unică, tot aşa cum viaţa fiecăruia dintre noi e unică. Una lângă alta, nu există poate vis mai frumos decât să treci prin viaţă ca un poet. Poate pentru că poetul e un „flaşnetar/ încremenit în timp” (Planetă, p. 12), dar unul cu simţul istoriei. „Acest simţ al istoriei – care este simţul atemporalului şi al temporalului totodată şi, de asemenea, al atemporalului şi temporalului în unitatea lor – este ceea ce îl face pe un scriitor să fie legat de tradiţie. Şi ceea ce face totodată ca scriitorul să fie pe deplin conştient în timp, de propria lui contemporaneitate” (Ibidem, p. 35). Iar fără tradiţie, dar şi fără aducerea ei în prezent mereu, prin sensibilitatea generaţiilor, nu putem avea o literatură sau o cultură puternică: „Tresar şi ascult plânsul tălăngii,/ căci plouă,/ l-ascult pe Bacovia cântând/ prin parcuri pustii/ la vioară...” (Poemă, p. 13).

Cântă rapsodul împăcat cu sine „într-un târziu de clipă” în vreme ce: „Domol/ mai urcă-n sânge seva/ unui cuvânt uitat/ în letopiseţ/ şi-un mugur se aprinde pal” (Sevă, p. 15). Sunt doar şoapte care urcă în noi, dar care au puterea să transmită o anumită stare de plăcere a minţii, urmare a unei judecăţi de gust „ad hoc”. Citim poezia unui poet anume pentru că ne place, este ceea ce înţelegem prin afinitatea cu sensibilitatea sa poetică: poezia curge în noi asemenea unei muzici care alină doruri. Ceea ce citim ne produce, aşadar, o plăcere intelectuală. Este acel amor intellectualis despre care vorbea Ion Vianu în cartea sa ce are chiar acest titlu, cu subtitlul Romanul unei educaţii (Ed. Polirom, 2021), o afinitate intelectuală pentru teme şi autori, pentru epoci culturale. Este o plăcere contagioasă, pe care nu ne ferim să o purtăm în lume, dimpotrivă, căutăm să o transmitem tuturor pentru că dragostea se vrea împărtăşită.

„Orbecăiam prin Troia/ cu Homer,/ jucam pe aceeaşi scenă/ cu Eschil/ şi-am luat cândva cu Don Quijote/ morile-n asalt./ La masă am stat chiar cu Baudelaire/ sau am băut un vin cu Mallarmé” (Zei, p. 26). Este aici o transformare a tropilor culturali în biografie, a întâlnirilor mirabile din experienţa livrescă în momente şi evenimente ale trecutului propriu. Privită astfel, viaţa a fost o mare şi unică aventură, a fost o mare dragoste, a fost o dragoste împlinită. Dar „Astăzi e frig şi plouă,/ terasele-s închise/ şi Troia a căzut./ Nici teatru nu se joacă,/ nici zei nu mai coboară/ în lume/ din Olimp” (Zei, p. 26).

Timpul biografic şi timpul epopeic intră în sincronicitate, prin interferenţele omului cu cultura, ca trăiri de fiecare zi, iar urmarea, asemenea căderii Troiei, e pierderea unei lumi. Timpul îşi pune amprenta asupra vieţilor noastre, ne apasă trupurile mereu mai mult până la pulverizarea în prafulcosmic din care ne-am aprins: „e-atâta praf în noi/[...] Şi înghiţim de atâta timp/ acelaşi praf [...]/ vândut în marele talcioc al veacului/ de negustori eterni/ de praf.” (Praf, p. 133).

Ne pulverizăm, dar nu oricum, pentru că, deşi suntem „mai orbi” ca Homer, am devenit mai înţelepţi, pe măsură ce oricare dragoste s-a stins în timp, mai puţin una, dragostea de frumos şi încă altceva în plus. Frumosul aşa cum îl percepem, îl gustăm şi îl împărtăşim fiecare dintre noi. Recunoaştem în poezia lui C. Voinescu tot ceea ce Ion Vianu recunoaşte în „romanul unei educaţii” ca amor intellectualis: „Totuşi, cărţile... literatura are o putere nesfârşită. Ea poate să spună orice... chiar şi indicibilul, prin poezie. Poate să descrie întâmplări reale, lucruri care nu s-au întâmplat, care nu se vor întâmpla niciodată, imposibile... poate vorbi despre Dumnezeu, despre îngeri... despre acel mister absolut, înfricoşător şi inevitabil: viitorul. Toate astea sunt în cărţi, cine e prieten cu ele are calea deschisă către tot, de la real la imposibil, de la ce s-a înfăptuit spre ce se va înfăptui sau nu se va înfăptui niciodată” (p. 60).

Dragostea, care e mai cu seamă uitare de sine, este aşadar şi sacrificiu, deopotrivă pentru/ sau odată cu sacrificiul celuilalt. Uneori, asta înseamnă în fapt cunoaşterea umană şi puterea ei de netăgăduit în faţa nedreptăţii zeilor. Raiul e locul sacru în care ne regăsim în viaţa aceasta şi în visurile din care nu ne vom mai trezi când va veni timpul, şi sunt trei visuri asemenea celor trei îngeri, mesagerii care vestesc sfârşitul lumii de poveste, şi visul înlănţuirii uitării de sine pe stânca unde îşi frânge lanţul Prometeu, pe care Zeus, ca să nu uite pentru ce a fost condamnat, îl obligă să poarte veşnic o brăţară din lanţul său. Şi ne reîntoarcem în legendă acolo unde poetul şi-a început cântecul: „Când mă înlănţuie/ uitarea de sine-mi/ încrustez adânc secunda/ pe răbojul timpului/ visând trei raiuri/ fără şerpi/ şi tot atâţia îngeri/ fără aripi.../ Şi mai visez că mă înalţ/ pe stânca/ unde îşi frânge lanţul/ Prometeu” (Prometeu, p. 27). Ce ne spune poetul: „Mă cheamă vântul/ sus pe creste,/ să mă înveţe/ zborul/ cu aripi de şindrilă./ Stă/ Meşterul Manole/ încremenit, pe schele,/ şi îmi arată/ în vale,/ jos/ izvorul” (Izvorul, p. 141).

Legendele sunt despre sacrificiu şi frumos. Viaţa reală e despre mai mult, despre bine şi frumos. Părintele le spune fiilor săi binecuvântându-i: eu plec, dar dragostea mea rămâne cu voi până la sfârşitul timpurilor, iar toată cunoaşterea mea, care e dragostea mea, a fost, este şi va fi pentru voi. Astfel şi creatorul îşi transmite, din ipostaza parentală, crezul: „Dincolo de zăpezile cenuşii/ ale tristeţilor târzii,/ arde mocnit/ clipa eternă/ a verbului/ a fi.” (Tristeţi, p. 163). Este aici un triumf al cuvântului poetului, o restaurare a puterii verbului originar.