Trepte ale maturizării în comunism

Cum arată copilăria când eşti con-damnat să creşti într-o lume a foamei, a frigului şi a ruşinii? Ioana Nicolaie răspunde în romanul său printr-o voce inocentă şi devastator de sinceră, a Arseniei, o copilă crescută într-o familie numeroasă la periferia unui oraş din Nord. Scriitoarea Ioana Nicolaie reconstituie în romanul său, Tot înainte, copilăria sub comunism cu toate ale ei, cu lipsuri, dar şi cu mici momente de bucurie, cu normalitatea traiului printre semeni, dar şi cu lupta pentru propria identitate şi unicitate într-un univers menit a fi plat de un regim constrângător. În paginile cărţii, realitatea dură se împleteşte cu inocenţa privirii copilului, iar amintirile se transformă în literatură cu forţă etică şi poetică. Nu este doar o poveste personală, ci şi o frescă a unei generaţii crescute în umbra foamei, a frigului şi a propagandei, precum şi o mărturie despre rezistenţa prin educaţie şi limbaj.

Romanul Tot înainte apare iniţial în 2021 la editura Humanitas, a II-a ediţie fiind publicată în cursul acestui an. Cartea poate fi privită ca scriere autonomă, însă cei mai mulţi critici o plasează în ceea ce numesc trilogia Saga Nordului, alături de Pelinul negru şi Cartea Reghinei.

Acţiunea scrierii relevă ultimii zece ani ai regimului comunist prin prisma privirii naive a personajului principal, Arsenia, fetiţa care se întreabă: „ce vreau să mă fac când voi fi mare?”. De la copilăria marcată de lipsuri şi ruşine socială, trece printr-o adolescenţă dificilă, în care feminitatea îi aduce constrângeri suplimentare, dar şi convingerea că învăţătura şi cărţile îi pot oferi o şansă la libertate. Ajunsă la pragul maturităţii, înţelege că rănile copilăriei – „tăietura din scoarţa copacului” – nu se vor vindeca, însă pot fi asumate şi transformate în forţă interioară. Destinul ei devine astfel unul de supravieţuire prin memorie şi prin educaţie, prin încercarea de a-şi câştiga un chip şi o identitate dincolo de sărăcia şi ruşinea impuse din afară.

Scrierea este construită de autoare sub lupa a trei etape semnificative pentru evoluţia personajului: copilăria – inocentă, dar copleşită de lipsuri; adolescenţa – începe să-şi conştientizeze statutul, se simte marginalizată şi supusă constrângerilor de gen, dar îşi caută refugiu în carte; maturizarea – odată cu căderea comunismului, înţelege că rănile copilăriei rămân, dar poate să le transforme în forţă prin scris. De asemenea, Arsenia îşi raportează întotdeauna existenţa la ceilalţi: la părinţi – mama e o figură de sacrificiu, dar distantă prin oboseală, iar tatăl impune o autoritate dură. Arsenia resimte ambele presiuni, dar şi nevoia de afecţiune. Se raportează şi la fraţi – legături oscilante între solidaritate şi competiţie pentru atenţie şi resurse; la şcoală/ profesori, cu care se află într-o relaţie dublă: pe de o parte, umilinţă (ruşinea sărăciei), pe de altă parte, locul unde se afirmă prin învăţătură. În ciuda durerilor, Arsenia se raportează la educaţie ca la un drum de ieşire. Îşi formează convingerea că doar cartea, scrisul şi învăţătura îi pot da un chip, o identitate, o vizibilitate pe care copilăria i le-a refuzat. Aceasta este trecerea decisivă spre maturizare: înţelegerea faptului că libertatea nu vine din afară, ci din interiorul ei.

Romanul Tot înainte arată cât de mult contează mediul în care se formează un copil. Mediul, cu toate constrângerile lui, modelează primele trăsături ale personalităţii: timiditatea, sentimentul de inferioritate, lupta pentru supravieţuire. Şi totuşi, romanul dovedeşte că acest destin nu e definitiv.

Astfel, autoarea transmite prin povestea acestei copile că mediul în care te naşti îţi impune obstacole, dar educaţia îţi poate da instrumentele de a le depăşi. Existenţa umană nu poate şterge urmele trecutului său – ele rămân cicatrici vizibile, aşa cum Arsenia rămâne marcată de copilăria lipsită de chip –, dar prin autocunoaştere îşi poate construi o identitate care transcende originile. Mesajul cărţii se transformă astfel într-o lecţie universală: viaţa nu este doar ceea ce primim la început, ci mai ales ceea ce reuşim să construim prin puterea minţii şi a voinţei noastre. Romanul arată că în toate condiţionările preexistente sau exercitate din exterior există o breşă: libertatea de a alege să înveţi, să citeşti, să evoluezi. Educaţia devine, astfel, actul de revoltă împotriva determinismului social, dovada că voinţa şi cunoaşterea pot să smulgă omul din destinul impus. Existenţa se scrie mereu între aceste două tensiuni – între ceea ce mediul îţi impune şi ceea ce libertatea interioară îţi permite.

Ioana Nicolaie reuşeşte să transforme această călătorie personală într-o experienţă universală, ilustrând cu fineţe cum traumele copilăriei pot deveni trepte către maturitate şi demnitate. Stilul său combină realismul dur al vieţii cotidiene cu delicateţea percepţiilor unui copil, alternând observaţiile precise şi detaliile concrete cu tuşe poetice care conferă textului profunzime şi emoţie. Astfel, cititorul nu doar află povestea unei vieţi sub comunism, ci o şi simte, iar romanul devine o meditaţie despre rezilienţă, memorie şi puterea transformatoare a educaţiei.