Sunt ultimul cititor de poezie din ţinutul meu. Ieri au venit care de reportaj de la două televiziuni să mă întrebe banalităţile cu care m-am obişnuit deja:

1. ce simt când citesc poezie?

2. ce cred că modifică în organism poezia?

3. dacă va mai fi/ apărea vreun cititor de poezie după ce, se presupune, eu mă voi sinucide, ca să atrag atenţia asupra existenţei/ inexistenţei poeziei în viaţa lumii, a individului, în istorie? Eventual, mi se sugerează, să mă sinucid în direct, la televiziune, la o emisiune de maximă audienţa, aşa cum a făcut-o Yukio Mishima, japonezul care se considera ultimul din neamul său care mai respecta morala tradiţională. El şi-a făcut harakiri, eu probabil că ar trebui, conform aşteptărilor, să folosesc fiola cu otravă sau glonţul. Nu cred că aş şti cum şi nici nu cred că aş avea curajul să îmi fac harakiri. Pentru a o face ar trebui să studiez o vreme viaţa japonezului clasic, lucru pentru care nu mai am timp.

De fiecare dată răspund altceva la aceeaşi întrebare, iar cei care întreabă pleacă mulţumiţi că au aflat răspunsul final, cel care este sumă a tuturor răspunsurilor de dinainte.

A trecut demult vremea când răspundeam implicat, când urmăream întâlnirea fluxului poetic cu fluxul sanguin, când descriam aura cuvintelor inspirate, dar şi mizeria cuvintelor neinspirate, când mă emoţionam scriind despre prezenţa harului, a divinului în poezie. Acum răspund abracadabrant, le ofer jurnaliştilor cele mai tâmpite variante şi ei pleacă fericiţi că au exclusivitate. Iată ce le-am răspuns ieri.

1. Ce simt când citesc poezie? O durere. Este o durere difuză care porneşte din burtă, care îmi încălzeşte pieptul, îmi strânge gâtul, diafragma, ca într-un cleşte. Apoi, durerea urcă spre pomeţii obrazului ca o sumă de furnicături, încât am impresia că îmi vor ieşi pe obraz muşuroaie şi din aceste muşuroaie vor ieşi furnici roşii care vor potopi lumea. Apoi, acea durere urcă spre pleoape, pe care le face grele, îmi strânge fruntea. Părul îmi devine iarbă, pur şi simplu, de fiecare dată îmi e teamă că vine un unicorn să îl pască. Sau un bivol. Sau un ţap oarecare. Rădăcinile ierbii, care e de fapt părul meu, se mişcă, sub presiunea poeziei, spre creier şi am impresia că sunt absorbit de o forţă uriaşă, necunoscută încă omenirii. Căci iarba, cum a spus un poet, a câştigat toate războaiele de la începutul lumii încoace, peste toate câmpurile de bătălie ea a fost cea care a făcut o pace adâncă. Din acest motiv, să spuneţi lumii, dacă aveţi posibilitatea să o faceţi, să fie atentă, foarte atentă la mişcarea tăcută, dar foarte fermă, a ierbii.

2. Ce cred că modifică în organism poezia? Aparent, poezia nu modifică ceva în organism, dar, în realitate, modificările sunt de substanţă. Vă dau un singur exemplu, acum, altădată poate voi mai aduce completări. Ciclul cardiac, se ştie, are două faze mari, sistola, care reprezintă contracţia cordului, cu o durată de aproximativ 0,3 sec. În această fază, ventriculii pompează sângele în marea şi mica circulaţie. Şi, apoi, diastola sau relaxarea cordului, cu o durată de aproximativ 0,5 sec., în timpul căreia ventriculii se umplu cu sângele venit din atrii. Ei, după citirea poeziei mai apare în ciclul cardiac o fază, insesizabilă, se zice, pe aparatele existente la acest moment, pe care cunoscătorii o numesc abstolă şi care s-ar caracteriza printr-o tendinţă a inimii de a se conecta la energia universului. Termenul provine, se pare, din contopirea cuvintelor germane ab, care înseamnă departe şi stellein, care înseamnă alungire sau dilataţie. Pentru prima dată acest cuvânt compus se regăseşte într-o poezie de Hölderlin, un neamţ fireşte.

3. Dacă va mai apărea vreun cititor de poezie...? Nu ştiu, e greu de presupus acum, după cum evoluează vremurile şi istoria, dar nu este exclus. Oricum, eu, ca un ultim cititor de poezie recunoscut, am ceva din tristeţea infinită a canibalului care în lipsa altui om pentru hrană ajunge să se hrănească cu sine însuşi, cu propriul trup pe care îl sfâşie cu gesturi lente, ca şi cum ar vrea să simtă gustul cărnii proprii.

Le-au plăcut răspunsurile. Au strâns aparatele cu care au filmat, au mai luat cadre de jur împrejur pentru veridicitatea înregistrărilor. M-au filmat şi cum plecam din studioul improvizat, târând geanta mea veche plină cu cărţi de poezie. Dacă ar fi avut curiozitatea să filmeze, tot pentru veridicitate, conţinutul genţii mele, ar fi ilustrat filmul cu coperţi de cărţi de poezie de Lautréamont, Kavafis, Sandburg, Blaga, Paz, Merwin, Eliot, Lorca şi mulţi, mulţi alţii. Nu le-am vândut ideea, poate o voi face la cealaltă întâlnire cu presa, cu televiziunile în căutare de curiozităţi. Uneori, geanta mi se pare foarte grea, mă gândesc chiar să înjumătăţesc numărul de cărţi, dar nu găsesc un argument după care să o fac. M-am otrăvit cu poezie, aştept efectul total, final. Nu există date certe despre sfârşitul cititorilor de poezie în istorie, se pare că au murit ca şi ceilalţi pământeni, deşi este posibil să fie oarecare diferenţe, nesesizate încă. Moartea mea, când va fi, ar putea să fie un răspuns care să diferenţieze morţile cititorilor de poezie de cele ale necititorilor. Dar cine să mai fie atent la asta?

După plecarea echipelor de la televiziune, am pornit în căutarea sensului zilei, soarele era sus, i-am văzut lacrima care îi atârnă de ceva vreme pe o latură, unde presupun că ar fi un ochi. Nu spun nimănui ce văd eu, oricui i-aş spune mi-ar sugera să merg de urgenţă la psihiatru, lucru care nu mi-ar face bine acum.

Îmi este greu să fixez momentul din care poezia a căpătat acea aură neagră, de preocupare omenească considerată maladivă, cu consecinţe în viaţa tot mai practică a indivizilor planetei. Mai întâi a fost un curent pseudo-filosofic, pornit din America, care a preluat o teorie neverificată, atribuită lui Platon, un filosof antic grec, care spunea că poeţii ar trebui alungaţi din cetate, din societate, fiind corupători ai minţilor fragede. Punct. Un lanţ de magazine, care a unit toate continentele, cu produse dintre cele mai diverse, care recreau paradisul iniţial, a avut drept slogan ceva de genul: „Lăsaţi poezia, alegeţi viaţa concretă”. În imaginile însoţitoare apărea un cuplu, Adam şi Eva, fireşte, care îşi aranjase căsuţa de pe malul mării cu mobilier ultra-performant, versatil, capabil să se modifice după necesităţile de moment. Şarpele trudea la o bucătărie care semăna cu o navă interplanetară, unde pregătea un ştrudel cu mere asezonat cu petale de floare de ghimbir. Dumnezeu căpătase în reclamă rolul de şofer care transporta noi şi noi produse pentru confortul tot mai sofisticat al cuplului întemeietor de lumi uimitoare. Prin traduceri în sute de limbi, în ţările în care lanţul de magazine era tot mai necesar şi tot mai prezent, sloganul comercial a devenit tot mai explicit în eliminarea poeziei din viaţa oamenilor. Câteva academii s-au grăbit să înfiereze poezia ca nesănătoasă pentru minţile tinere şi au propus sistemului de educaţie din ţările lor scoaterea acesteia din manualele şcolare. Televiziunile au încins dezbateri cu opinii pro şi contra poeziei în viaţa omului, instinctul catastrofic al mulţimii privitoare a preluat mesajul în forma sa cea mai concretă. Emisiuni de umor arătau indivizi care mai citeau poezie şi care erau buimaci, cu urechi clăpăuge, cu ochii înroşiţi de nesomn, cu burţi căzute peste cureaua pantalonilor, cu pete pe faţă şi pe gât. O somitate medicală mondială, doctorul indian Fateh Singamurti, care a descoperit în anul 1999 şi faptul că ADN-ul uman şi ADN-ul râmei au ceva în comun, a făcut senzaţie cu un studiu despre rolul nefast al poeziei în dezvoltarea celulei umane de la nivelul creierului. Există tendinţa, a spus doctorul Singamurti la un congres ţinut la Sydney, în anul 2016, amplificării fluxului sangvin care afectează, în cele din urmă, prin perseverenţă, centrii de orientare în spaţiu şi chiar în timp. Iar un institut de cercetare a calităţii vieţii din Londra, la care au colaborat o mulţime de alte institute asemenea, din Canada, America, China, Cehia, Scoţia şi Australia, a ajuns la concluzia fără echivoc că poezia stă la baza îngrăşării tot mai accentuate a populaţiei lumii. Unul dintre factorii care provoacă obezitatea era declanşat de poezie în creier, acolo unde câţiva dintre centrii nervoşi care controlează nivelul grăsimilor din organism sunt afectaţi de ceea ce conţine poezia, adică de emoţie. A fost argumentul decisiv. Lumea care trăia de ceva vreme în ceea ce se numeşte globezitate a reacţionat imediat, violent chiar, şi a cerut eliminarea poeziei din viaţa cotidiană. Poezia a fost eliminată din manuale, din biblioteci, a fost dusă în derizoriu în discuţiile cotidiane. Fenomenul a devenit planetar foarte rapid. Războaiele, văzute şi nevăzute, au contribuit şi ele la sacrificarea poeziei. Unde să mai încapă poezia când vorbeau foarte concret armele, banii şi interesele?

La o emisiune recentă, am fost întrebat unde cred eu că au dispărut poeţii, cei care produceau poezie, care se adunau în cercuri de creaţie, care provocau realitatea cu imaginaţia lor. Nu am ştiut să răspund, am încercat ceva, care ar putea să se apropie de un oarecare adevăr. Am spus că poeţii s-au adaptat şi ei vremii, nu mai produc poezie, ci instalaţii poetice, un fel de poezie concretă, care trebuie să intre în consonanţă cu vremurile, cu tendinţele economice mondiale. Este posibil ca mulţi poeţi, totuşi, să scrie pe undeva, pe hârtie, pe apă sau pe nisip, dar cum lumea nu mai este dispusă să îi citească, este firesc să nu-i mai vedem, să nu mai ştim nimic despre ei. Poeţii mor, probabil, înecaţi cu propriile versuri tot mai amare. Răspunsul meu a fost primit cu oarecare reţinere de jurnaliştii care m-au intervievat, de public chiar. Adică, de ce ar mai produce cineva ceva, chiar şi poezie, dacă nu este cerut/ cerută de piaţa globală? Din viciu? Dacă este vorba de un viciu, nu ar trebui interzisă, prin dispoziţii mai ferme, proliferarea ei?

Sunt întrebat deseori cum de am rezistat şi am rămas ultimul cititor de poezie din regiunea mea. Din neputinţă, am răspuns prima dată. Neputinţă?, m-au întrebat. Da, ceva din interiorul meu nu răspunde la stimulii schimbării. Sunt fericit, totuşi, că nu au existat pedepse pentru această neputinţă, pentru acest retard, pentru această insubordonare. Consideraţi-l o boală, am mai spus, una care nu este periculoasă pentru cei din jur. Din fericire pentru cei din jur, boala nu se transmite. Altă dată am răspuns că sufăr de o boală rară, când intru într-un mall, simt că devin foarte mic. Şi cu cât mall-ul este mai mare, cu atât am senzaţia că dispar înghiţit de acel spaţiu. De poezie m-am agăţat ca să pot să ies la aer uneori. Nu m-au înţeles, dar au acceptat răspunsul privindu-mă cu milă. Şi cu o crescută curiozitate. În spiritul unei toleranţe globale, privind excepţiile de la regulile care domină lumea, au considerat că boala mea este destinul meu. Corectitudinea politică, care animă planeta, m-a salvat, de fapt. Eram o minoritate care trebuia să fie protejată pentru satisfacţia mentală a unei majorităţi covârşitoare. La o emisiune, pentru care am fost filmat, ca ilustrare a materialităţii lumii, am avut neinspiraţia să spun câteva versuri. Cred că era vorba de ceva din Lorca: „Viaţa nu-i vis. Aveţi grijă! Aveţi grijă! Aveţi grijă!/ Ne prăbuşim pe scări ca să mâncăm pământ umed/ sau urcăm tăişul zăpezii sub corul daliilor moarte./ Dar nu există uitare. Nici vis;/ totul e carne vie. Săruturile sigilează gurile/ în proaspătul hăţiş al vinelor,/ şi pe cel ce-l doare durerea îl va durea mereu/ şi cel ce de moarte se teme o va purta pe umeri./ Într-o zi/ caii vor locui în taverne/ şi furnicile mâniate/ vor ataca cerurile galbene retrase-n ochii vacilor./ Într-o altă zi,/ vom privi reînvierea fluturilor disecaţi/ şi chiar de vom păşi printre peisaje de bureţi cenuşii/ şi de vapoare mute,/ vom vedea inelul nostru strălucind/ şi trandafirii răsărind din limbile noastre./ Aveţi grijă! Aveţi grijă! Aveţi grijă!”. Versurile au fost tăiate la montaj, putea fi periculos pentru minţile tot mai ataşate valorilor materiale care dau substanţă şi sens vieţii globale.

M-am confruntat şi cu situaţii mai puţin plăcute. Femeile au început să mă evite. Vechiul romantism, atât de agreat de femei în alte epoci, a devenit un handicap, prilej de ironii şi insinuări, de parcă ar fi fost vorba de o boală ruşinoasă. Femeile mă tachinau, mă întrebau dacă poezia se poate mânca, dacă poezia te poate duce în excursii costisitoare, dacă poezia poate înlocui o maşină luxoasă, cu care să traversezi pustiul unui oraş. Mă bâlbâiam, tot ce ştiam eu despre lume părea să se risipească ca un fum, ca un puf de păpădie. Bărbaţii mă arătau cu degetul când erau în preajma femeilor, eram acel contra-exemplu care le conferea lor un puternic confort psihic. Eram un decăzut, un paria, poezia, de care nu voiam sau de care nu reuşeam să mă debarasez, mă declasase într-o lume normală. Am căutat-o pe Milena, poloneza care purta numele iubitei lui Kafka, fapt care altădată ni se părea o predestinare, dar şi aceasta mi-a închis uşa în nas. A fost, de fapt, ultima femeie cu care am făcut dragoste. Mi se încălzeşte pieptul când îmi amintesc, căldura urcă spre creier. Când am căutat-o ultima oară mi-a spus, cu o mare tristeţe în glas: – Trăim în lumi care nu se mai pot intersecta. De ce nu ai făcut niciun efort de adaptare? Cu o metaforă, cu o alegorie, pluteşti pe nori de ceaţă, dar nu poţi avansa niciun centimetru pe pământ. Adio! Am vrut să mă apropii de femei necunoscute, dar romantismul, poezia, mi se citeau în ochi. Am renunţat.

Încet, încet, lumea s-a vindecat de poezie. Poezia şi poeţii au intrat în istorie, laolaltă cu şamanii, cu vrăjitoarele, cu ghicitorii în palmă. Au mai rămas în lume, zice-se, câteva exemplare umane de cititori de poezie, risipite, care nu au fost capabile să se adapteze. Sunt unul dintre acele exemplare. Trăim în lume ca într-o rezervaţie, suntem nişte curiozităţi. Între mine şi lume nu există vreun gard, vreo plasă de siguranţă pentru indivizii vindecaţi de poezie, dar există o plasă deasă a convenienţelor. Aceasta este şi mai sigură pentru protecţia lumii noi, este totală. Pe stradă, uneori, trecătorii vor să facă fotografii cu mine, aşa cum ar face cu maimuţa urlătoare sau cu pinguinul vorbitor. Nu sunt capabil să îi refuz, în toate fotografiile zâmbesc tâmp, acelaşi zâmbet care îmi arată, probabil, retardul datorat poeziei. Aerul meu tâmp este considerat marca pe care mi-o imprimă poezia pe chip. Celor care împart cu mine fotografia le face bine. Ei nu au acest aer.

Mai intru uneori pe internet: toată lumea se luptă cu toată lumea. Am încercat să detensionez anumite războaie, cu poezii din cărţile care mă însoţesc peste tot, însă am fost blocat de administratorii site-urilor. La întrebarea mea naivă, de ce au făcut-o, am primit răspunsul ca sumă a comentariilor celor care au zărit poeziile expuse: „Postări cu conţinut irelevant sau nociv”.

Într-o vreme, cu mulţi ani în urmă, citeam poezii pe chipurile oamenilor. Mergeam pe stradă şi îi observam, vedeam poeme întregi în chipuri, gesturi, grimase. Acum nu mai văd poeziile de atunci, există o anume opacitate pe chipurile lor. Oamenii îşi oglindesc chipurile în ecranele telefoanelor mobile, îşi scaldă feţele în globalitatea care le este pusă la îndemână. Într-o vreme, oamenii visau la univers, acum au ajuns să fie ei înşişi miez de univers. Oamenii sunt de o frumuseţe stranie, de care ei nu par să fie foarte conştienţi. Unii au capete de cal, ochii lăcrimoşi le dau o distincţie despre care poeziile au lăsat ceva mărturii cândva. Alţii par pisici. Sau câini. Sau chiar porci. În poeziile pe care le citesc, aceste caracteristici apar destul de frecvent, dar nu mai pot să le-o spun. Este posibil ca şi acest lucru, asemănarea cu animalele, în poezii, să îi fi iritat pe oameni, ca să refuze poezia. Fiindcă ei vor să fie, nu vor să pară. Privesc cu duioşie pe tinerii care se ţin de mână pe stradă, care scrutează unul prin ochii celuilalt viitorul. Sunt uniţi de banii-sentiment, de afacerile-sentiment, de călătoriile-sentiment, de maşinile-sentiment, de casele-sentiment. E un univers în expansiune, luminos ca un asteroid care intră în sfera de influenţă a pământului.

Am fost invitat la un forum economic regional, cu o largă participare internaţională, ca să fiu prezentat ca o curiozitate a locului în momentele de entertainment, dintre două conferinţe susţinute de nişte somităţi din lumea finanţelor. Nu trebuia să fac nimic, nu trebuia să spun nimic, era suficient să stau pe un podium câteva minute, timp în care un umorist foarte cunoscut mă arăta ca material didactic ilustrativ pentru scheciul său. Nu am putut să mă concentrez să înţeleg ce spunea umoristul, priveam chipurile celor care se uitau la mine cu ochii măriţi între teamă şi curiozitate şi am tresărit la aplauze, care au fost furtunoase. Am înţeles că şi prezenţa mea acolo sporise efectul scheciului, am văzut gesturile binevoitoare, înţelegătoare pentru handicapul meu, încurajatoare. Animatorul manifestării a simţit nevoia să îmi dea şi mie cuvântul, împingând sub bărbia mea microfonul. Am înţeles că trebuie să spun ceva. Mi-am răscolit mintea şi am găsit o poezie de nu ştiu cine scrisă: „Nu mi-e milă de poeţii care nu mai au cititori, mi-e milă de cititorii care nu mai au poeţi”. Aplauzele au fost anemice, binevoitoare, înţelegătoare. După momentul cu prezentarea cititorului de poezie a urmat un alt moment de divertisment, cu un magician care scotea bani din urechi, din nas, din ombilic. Scotea, la cerere, bancnote şi monede, din ţări diferite, de valori diferite, în cantităţi inimaginabile. Efectul prestaţiei lui a fost, trebuie să recunosc, mult mai mare. Aplauzele s-au transformat în furtună de aplauze.

Aş fi plecat, dar nu ştiam calea de ieşire din acel labirint de uşi şi oameni. În creier mi se fixase, venit de aiurea, un vers dintr-un poet francez, vetust, uitat, Rimbaud: „O bătaie a degetului tău pe tobă descarcă toate sunetele şi începe noua armonie”. Nu avea nicio legătură cu spectacolul total care se desfăşura în faţa mea. Când s-au stins ultimele ecouri ale spectacolului magicianului şi lumea se întorcea spre chestiunile serioase, care îi adunaseră, cineva m-a tras de mână. Mi-am imaginat că era cineva dintre organizatori, care observase figura mea tâmpă, roasă pe dinăuntru de poezia lui Rimbaud la acel moment şi care voia să mă scoată afară. Era o femeie cu părul roşcat, uşor trupeşă, agilă. Am urmat-o, fără să pun întrebări. Am depăşit incinta sălii de conferinţă, însă femeia nu mi-a dat drumul la braţ, mă trăgea după ea, spre o ţintă numai de ea ştiută. Am trecut printr-un cartier care părea pustiu, cu case îmbrăcate în flori. Am depăşit un parc cu bănci ocupate de oameni, mai mult tineri, conectaţi la univers prin tablete şi telefoane care comunicau deja cu entităţi cosmice. Am depăşit un drum, apoi am intrat într-o pădurice, amestec de mesteceni, de ulmi, de plopi şi de molid, o combinaţie forestieră destul de greu de imaginat. Deja obosisem, dar nu o puteam spune. Femeia părea să facă un gest major pentru mine, să mă scoată din lume, să mă salveze. Totul părea o răpire şi o fugă din lume. Care era pericolul? De ce trebuia să se întâmple asta? Dacă femeia asta era moartea? Sau dacă femeia asta era, pur şi simplu, viaţa? Sau era altă viaţă? Nu am apucat să mai întreb. În faţa noastră apăru un fluviu. Femeia mă trase după ea până pe mal, apoi îmi făcu semn să o urmez mai departe, coborând nişte trepte săpate în lut. La margine, în apă, un plaur de câţiva metri pătraţi care se mişca în ritmul curgerii. Am întrebat-o dacă era convinsă că plaurul ne-ar fi putut ţine pe amândoi? Da, era convinsă. Am păşit pe acea împletitură de rădăcini, de iarbă şi crengi.

– Cum te numeşti?, am întrebat-o.

– Taci, tu o să-mi dai un nume, dacă vei crede de cuviinţă.

– Şi fluviul, cum se numeşte fluviul?

– Nici fluviul nu are nume. De când au dispărut poeţii, nu mai are cine să dea nume lucrurilor. Dar poate că e mai bine aşa, fiindcă nici marea în care se varsă fluviul nu are nume.

Piatra Neamţ, 17 – 18 august 2022