Cu aceleaşi cuvinte scrii şi Biblia, scrii şi Demonii lui Dostoievski, scrii şi Upanişadele. Dar şi ordinele de condamnare la moarte. Numai că le ordonezi altfel, numai că sufletul şi harul sunt altele.

***

Artistul este bănuit, de când e lumea, că are răspunsuri la chestiuni care scapă înţelesului comun. Inspiraţia ar fi acea gură de aer divin cu care şi-ar fi umflat, iniţial, pieptul. Pe baza acelei respiraţii, o căldură divină îi animă, zice-se, faptele şi gesturile, cuvintele şi expresiile. Ambiguitatea şi ambiguizarea mesajului fac parte din panoplia artistului, cel care jură că a văzut idei acolo unde nici iarba nu creşte...! Aici e, de multe ori, drama preotului care „nu crede”, dar care îi convinge pe ceilalţi de cât de populat e cerul de lumi fericite. Arta e, astfel, de cele mai multe ori, o punte spre nicăieri. Sau spre sine? Zice Salvador Dali în „genialele” sale introspecţii: „Extincţia este corolarul artei, provocarea morţii este arta pură”. În limbajul acestei logici oricare sinucigaş de duzină e un mare poet.

***

Poezia fără mistică e ca orizontul fără iluzia nesfârşitului, e ca apa curgătoare fără susur, fără matcă. Metafora, epitetul, alegoria, adică tot ce înfrumuseţează textul, fac parte dintr-o recuzită a misticului, a transcendentului. Omul e măsura lucrurilor, arta e măsura duhului care mişcă lucrurile. Toţi am fost pe drumul Damascului, toţi am avut posibilitatea întâlnirii cu Dumnezeu, numai că nu toţi am fost atenţi, nu toţi am ştiut cu cine trebuia să ne întâlnim. Că, vorba filosofului, până la urmă găseşti cu adevărat numai ceea ce ştii că trebuie să cauţi. Găseşti numai ceea ce ai aflat deja.

***

Dacă societatea de consum vrea să consume numai carne, lapte, somon şi ouă şi nici un pic de literatură, de cultură, atunci lumea se va schimba radical. Omenirea va fi un imens tub digestiv la capătul căruia vor fi nişte ochi care vor înghiţi imagini convenabile, urechi care vor auzi numai muzici convenabile. Ne vom întoarce în sânul naturii, dar nu vom mai fi pietre, vom fi pulberi. Şi orice vânt ne va purta unde va voi.

***

Dacă pe acelaşi drum merg, în aceeaşi direcţie, un scriitor şi un negustor, fiecare va înţelege altfel călătoria. Primul va vedea „metafizica drumului”, înţelesul de „cale”, vreo etapă de iniţiere, pe când celălalt va vedea oboseala în goana după un oareşce profit. Şi toată lumea are, de fapt, dreptate. Cum în relaţia cu literatura, în final au dreptate şi cel care citeşte şi cel care nu citeşte. Aleatoriul vieţilor noastre este cel care dă nota finală.

***

Dar dacă n-o păzeşte nimeni, chiar pusă în temelie şi memoria se fură la noi…!

***

Nu va dispărea Literatura, cu siguranţă, omul nu poate omorî povestea fără să se autodistrugă. Fuga sau izgonirea din poveste ar fi a doua izgonire din paradis. După izgonirea iniţială din paradis, omul a căzut în poveste; din poveste nu poate fi izgonit decât în animalitate.

Omul e o drojdie de înger. Sau altfel: omul este rebutul de la facerea lumii ideale, cea cerească. Sau altfel: omul este fantezia artistică a lui Dumnezeu, cel plictisit de mişcarea fără rest, eternă, a lumii fără orizont dezvoltată sub privirea sa fără limită şi de asta fără ţintă. I-a scăpat lui Dumnezeu, să zicem, printre degete un înger, care s-a dus de-a rostogolul până pe pământ, s-a lovit la o aripă, a stat în nesimţire o vreme, după care, deschizând ochii, a văzut privirea ameninţător-mirată a Tatălui, s-a ascuns în peşteră, s-a ascuns în păduri, s-a ascuns în sine. Dumnezeu l-a lăsat în pace, oricum era un divertisment în orizontul amorf, era totuşi creaţia lui. Şi văzând Domnul că şi acest lucru e bun...!

***

Din când în când un popor trebuie să-şi reformuleze miturile. Să le rescrie, să le reinterpreteze, să le aducă în prezent. E condiţia supravieţuirii sale în rândul celorlalte naţii.

***

Nu ştiu care e vârsta ideală pentru scris (şi trăit?) poezie, dar ştiu că poetul care nu-şi sacrifică tinereţea pentru poezie e un farseur.

***

Scriitorul e (s-ar părea!) un paria al unei societăţi conduse în general de barbari, de mediocrităţi agresive. Dacă vreun om cu minte şi cu carte se bagă în faţă, să ocupe vreo funcţie mai importantă, apar vocile care îl descurajează: lasă, tu ocupă-te de operă, lasă-i pe cei care se pricep să facă politică, administraţie. Adică pe Iacubov, pe Vanghelie, pe alţi păturici şi nemurici. Iar aceştia fac pipi pe opera ta, pe sacrificiul tău, pe principiile tale, pe himerele tale.

***

Capacitatea de a fi oportunist a neamului nostru depăşeşte capacitatea mai marilor zilei de a suporta pe oportunişti.

***

Trebuie să avem în vedere faptul că suntem fiinţe în care există ceva din substanţa „infinitudinii” sădită în noi de Dumnezeu. Asta ne va salva, ADN-ul divin nu poate dispărea aşa de uşor.

***

După atâtea genii care au apărut în viaţa noastră literară, toate recunoscute ele între ele, mi-e dor şi de un talent. Un talent pur şi simplu.

***

Poezia este, la primă vedere, un ţinut extrem de îmbietor, care ascunde, însă, o mulţime de capcane, de smârcuri, de pericole nebănuite. De exemplu, poezia una spune şi alta sugerează. Dacă nu stăpâneşti cele două planuri ale limbajului, al textului şi al imaginarului, te rătăceşti la lumina zilei, cu harta în faţă. Şi amatorul de poezie, nepregătit, o încasează dacă se apropie de poezie fără să îşi ia precauţiile de rigoare.

***

Am întâlnit un caz de individ care a vrut să se facă deştept cu orice preţ şi pentru asta s-a apucat de ceea ce credea el că deţine adevărurile supreme pe lumea asta, de filosofie. S-a interesat pe la prieteni, a aflat că filosofii cei mai mari, care au influenţat domeniul, ar fi Kant şi Hegel. După câteva luni de lecturi din cei doi, sărmanul dondănea ca nebunul, vorba lui Ion Creangă, incapabil să înţeleagă ce citea, dar consecvent impulsului de a parveni într-un domeniu care îi era străin.

***

Văd pe la întruniri poeticeşti cum oameni în toată firea spun inepţii cu o suficienţă care l-ar pune pe gânduri şi pe Nostradamus, imaginându-şi că dacă nici ei nu înţeleg din ceea ce spun, în acele texte sunt lucruri atât de profunde care poartă marca unei divinităţi care vorbeşte ca Pythia, proaspăt trezită din somn. Sunt oameni marcaţi de poezie, modificaţi, amăgiţi, auto-amăgiţi care devin nefericiţi pentru tot restul vieţii.

***

Păstrez primele caiete cu poezii, de pe la zece, unsprezece ani, le privesc cu oarecare duioşie. Între timp am aruncat sute, mii de pagini scrise, ciorne, schiţe, caiete. Dar acele prime caiete nu le pot arunca. Nu am fost niciodată mai poet decât în acele pagini de caiet de dictando, pe care am scris primele poezii. Acele versuri stângace, care adună în ele multă dorinţă şi emoţie de a scrie, mult necunoscut şi nimic programat, sunt ca scrijelirea cuvântului iubire pe scoarţa unui copac care crescând face să crească şi proporţiile cuvântului. Iubirea creşte, chiar dacă cei care au iubit, s-au iubit, dispar. Când voi arde şi acele caiete – probabil că va fi şi acel moment, o să am un moment de duioşie dureroasă.

***

Probabil că se poate trăi, se poate scrie şi se poate iubi în afara sacrului, dar ar fi păcat. În esenţă, iubirea înseamnă sacralizarea fiinţei, el îi dă dimensiune sacră ei, ea îi dă dimensiune sacră lui. În afara acestui act de sacralizare reciprocă, nu există iubire, ci doar convenţii. Mama iubindu-şi pruncul, îl sacralizează. Prietenia care nu e şi iubire, deci sacralizare a celui de alături, este o întâlnire întâmplătoare care nu produce căldură umană. Universul familiei este o sacralizare continuă. Istoria unei societăţi, cum ar fi cea românească, de exemplu, este, la fel, o sacralizare, cartea de istorie este ea însăşi proba acestei sacralizări. Fiecare naţie are cartea sa de istorie, apoi omenirea are cartea ei de istorie universală, rod al unei sacralizări planetare.

***

În esenţă, scrisul este un act de sacralizare, întemeierea unei lumi, aşa cum procedează scriitorul, este o replică, mai inspirată sau mai puţin inspirată, la „facerea lumii”.

***

Omul a ieşit din animalitate în momentul în care a privit în sus şi s-a văzut în oglinda cerului. Dumnezeu, ca să îl parafrazez pe Einstein, este convergenţa tuturor aspiraţiilor omului de la primul scâncet şi până azi. Prin Dumnezeu comunică între ele generaţiile care s-au succedat în câteva mii de ani, Biserica, indiferent de confesiune, a fost cel mai stabil vector social. Credinţa i-a determinat pe oameni să gândească, a pus dialogul dintre oameni pe temeiul iubirii şi pe reguli de convieţuire ferme. De aceea, când va pierde dimensiunea sacrului, societatea umană va ieşi din istorie.

***

Nu am simţit niciodată că apropierea de biserică îmi limitează orizontul, ştiinţa nu intră în concurenţă cu religia, dimpotrivă, fiecare oferă răspunsuri celeilalte atunci când se află în impas.

***

Am o mulţime de mănăstiri şi biserici în orizontul meu de viaţă, când păşesc în curţile acestora sau în intimitatea acestora, intru în netimp. De ce aş renunţa la aşa ceva? Cui i-ar folosi dacă eu aş renunţa la aşa ceva? Mă întreb adesea, dacă cei care luptă pentru desacralizarea lumii nu au o boală ascunsă, care nu a fost încă diagnosticată şi numită. E de cercetat.

***

Exersez viaţa de criză. Oraşul îşi frământă măruntaiele pline de oameni care intră şi ies fără rost din rolurile lor

***

Dacă ar şti cititorul cât de chinuiţi de cuvinte, cât de neinspiraţi, cât de plicticoşi sunt prea adesea poeţii, ar pune mâna pe par.

***

Când povesteşti trebuie să îţi asumi cu toată responsabilitatea viaţa şi destinul personajelor, altfel ele se răzbună, nu te ascultă, se revoltă. Sunt un scriitor dresat de scrierile sale.

***

Scriitorul român s-a format, teoretic şi practic, din acumulări, de la cronicari încoace. Cititorul, în schimb, a rămas undeva pe drum. Acum scriitorul se luptă cu „esenţe de limbă şi sensuri”, se vrea european cu orice preţ, în timp ce cititorul, pierdut pe drum, se luptă cu analfabetismul...! Unde să se mai întâlnească? Dacă scoţi un roman „de succes”, cum ar fi Pupa russa, al lui Gheorghe Crăciun, ca să mă refer la o carte mult comentată de critică, în cinci mii de exemplare, adică „tiraj extra”, asta înseamnă la o populaţie ca a noastră, de vreo douăzeci de milioane, cam două exemplare la zece mii de români! Scriem cărţi degeaba? Din viciu…? Un viciu nepedepsit suficient, probabil…!

***

E vreo diferenţă între analfabetismul românesc şi analfabetismul european? Enormă, efectele acestei „diferenţe de analfabetism” se văd pe străzile noastre şi pe străzile lor…!

(Dintr-un volum în pregătire)