– Într-o parte dintre romanele dumneavoastră, acţiunea are loc în zona Neamţului, cea în care v-aţi născut. De ce?

– Mi-era foarte comod imaginar să plasez evenimente aici şi-n împrejurimi, pentru că locurile îmi sunt foarte familiare. E un spaţiu bogat în mitologie şi istorie, e generos ca peisaj şi era odinioară o zonă de graniţă între România şi Austro-Ungaria. Vasăzică e foarte ofertant narativ tocmai fiindcă are ceva esenţial pentru proză: un trecut ramificat în multiple şi variate trasee (să nu uităm de Creangă, Ibrăileanu, Sadoveanu şi Eliade, care au folosit acelaşi spaţiu într-o parte din proza lor!). Pe de altă parte, e vorba şi de un tribut personal adus acestui teritoriu din nordul Carpaţilor naţionali, scufundat printre păduri şi culmi stâncoase, în care m-am născut şi din care am plecat aiurea precum Wilhelm Meister al lui Goethe (sau precum Ishmael al lui Melville, un pic mai apropiat de preferinţele mele) în tot felul de călătorii de iniţiere. M-am întors mereu la el nostalgic şi gata să-l ficţionalizez.

– Unde aţi plecat în călătorii de iniţiere? Din câte ştiu despre dumneavoastră, în timpul liber realizaţi machete de corăbii celebre....

– Păi să zicem, mai întâi, că în călătoriile de studiu, nu în cele de plăcere, ca turist.... Liceul l-am făcut la Constanţa, la marină militară (de la munte la mare e o veritabilă distanţă şi o totală schimbare de decor, nu?), Facultatea de Litere şi doctoratul la Iaşi (iarăşi, o schimbare bruscă de regim fizic şi intelectual!). Apoi, cititul şi scrisul sunt ele însele nişte călătorii de iniţiere, unele interioare, dar la fel de formatoare. Machetele de corăbii sunt o pasiune din copilărie, la fel ca şi literatura despre ele (a se vedea şi eseul meu la subiect apărut în 2015, unde am încercat să abordez profesionist un tip de imaginar!). Pot spune că toate experienţele de lectură şi de scris prelungesc într-o formă aparte (nu fără o dimensiune psihanalitică) poveştile, călătoriile şi aventurile dorite.

– Care a fost ideea de la care a plecat Apocalipsis (Polirom, 2019) – cel mai nou roman pe care l-aţi publicat?

– Au fost mai multe: caracterul circular şi analogic al secvenţelor istoriei, privită ca imensă şi repetitivă desfăşurare temporală; problema omnipotenţei răului şi a raportului său cu divinitatea; chestiunea dualismului teologic şi a liberului arbitru; recurenţa sacrificiului christic; impactul catastrofelor mari şi mici asupra oamenilor; spectacolul tragic (şi fascinant) al morţii şi al războaielor.... Poate sunt mize cam mari pentru proza de dată recentă, mai minimalistă, mai comportamentistă şi mai dinamic-urbană, dar, în fine, de la asta am plecat, astea au fost obsesiile mele. Şi mai trebuie spus că, la fel ca-n precedentul roman, Zeppelin (2017), am prelucrat, am extins şi am recontextualizat o mai veche proză scurtă a mea din volumul Mici schimbări în viaţă.

– Citind romanul, am sesizat multe intersecţii cu istoria. Există o pasiune pentru trecut sau în ce fel se explică aceste treceri în alt timp?

– Ar fi o pasiune istoria, dar mai degrabă e istoria văzută ca poveste retroactivă, ca naraţiune post-factum. Cred că istoria a constituit mereu primul schelet al prozei universale, prima infrastructură a literaturii epice, ca să zic aşa. Practic, istoria există doar în clipa simultană a petrecerii faptelor ei, cu oameni, decoruri, scene, intenţii, obiecte şi dese reconfigurări cartografice, sociale şi politice. În rest, e poveste şi hermeneutică. Şi, desigur, e posibilitate narativă infinită, căci e numai trecut – materie primă a tuturor povestirilor. Când ceva „devine istorie”, cum se zice, devine, de fapt, trecut narabil.

– Problematizaţi asupra răului – este o chestiune care revine frecvent în roman. În fond, ce este răul, ce reprezintă răul pentru dumneavoastră?

– Nu cred că cineva are un răspuns la asta. Unde malum? e problema insolvabilă a tuturor teologiilor. Noi trăim răul pe pielea noastră, fără să putem avea vreo justificare a prezenţei lui consubstanţiale cu lumea şi a alternanţei lui cu binele. Uneori, când forţăm prea mult acest mister insondabil, el ne poate ucide (cum se-ntâmplă, de pildă, cu personajele din Zeppelin). Putem specula filozofic, putem să ne jucăm literar, dar cam atât. Poate când vom trece „dincolo”, vom afla. Vom muri şi vom vedea! Dacă şi Dumnezeu va vrea să ne descopere atunci, în marea Sa bunăvoinţă faţă de micimea noastră intelectuală.

– De ce un subiect legat strâns de filosofie şi religie? Cum aţi trasat graniţa între nihilism şi credinţă şi la ce v-aţi gândit atunci când aţi construit personajul principal?

– Proza e o artă a aparenţei instantaneului, a materializării fenomenului, a reconstrucţiei realiste, a rememorării subiective. Dar e şi o artă cu miză majoră, cu cât mai extinsă şi mai curajoasă, cu atât mai interdisciplinară, mai relevantă cultural. Literatura e o artă a cuvântului la fel de nobilă ca discursul filosofic sau metafizic. Dacă nu reuşim să vedem literatura şi astfel, îi reducem din potenţialităţi, din rolul ei antropologic, din frumuseţe şi adâncime, în cele din urmă. Cristian David, personajul din Apocalipsis, e un analog christic, dar unul mai eretic, mai libertin, mai bogomilic (ceea ce face din roman chiar un fel de Evanghelie gnostică, apocrifă). L-am construit astfel tocmai pentru a permite un câmp mai larg al problematicilor deschise de naraţiune şi de raporturile între personaje, pe de-o parte, între oameni, evenimente, gânduri şi fapte, de cealaltă. Tot ce se-ntâmplă în romanul meu (implicaţiile dramatice ale Primului Război Mondial în România, violenţele comise de ruşii bolşevizaţi în sătucul dintre munţii Neamţului, avatarurile istorice ale familiei David, succesiunile de mari şi mici apocalipse de-a lungul sutelor de ani, discuţiile pe teme teologice, intersecţiile cu evenimente istorice şi personaje arhicunoscute) sunt pretexte de-a medita asupra răului, asupra credinţei şi asupra divinităţii, ca instanţă profund apofatică şi omnipotentă. Nihilismul e şi el o parte indispensabilă a credinţei creştine, fără îndoială, pentru că nihilismul face parte din schema opţiunilor presupuse de paradoxurile ontologice ale suferinţei, ale morţii, ale tragediilor absurde şi nemeritate (Ioan Petru Culianu a demonstrat-o magistral). „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” – iată o celebră replică evanghelică care-mi susţine teza şi nu e singura!

– Ultimul capitol – o posibilă cheie de interpretare a romanului – aş afirma că intrigă. Care a fost miza lui? Câtă predestinare şi cât liber-arbitru conţine în esenţa sa?

– Ultimul capitol (e-adevărat, puţin cam deconcertant, pentru că pune brusc toată pulsaţia naraţiunii în ecuaţia relativistă a unui digital game) e mai degrabă un final deschis, o invitaţie la reflecţie asupra istoriei ca joc misterios al divinităţii, dar şi al literaturii ca joc performat liber de autori şi de cititorii lor, deopotrivă. E şi o mică distopie acest capitol, pentru că, în consonanţă cu linia sinuoasă şi fragmentată a temporalităţii narative din întregul roman, l-am plasat într-un sumbru viitor incert, foarte avansat tehnologic, când oamenii pot evada dintr-un cotidian nociv în primul rând prin universurile digitale. Deşi, dacă mă gândesc bine, poate nu-i chiar o distopie, pentru că viitorul e al acestor universuri virtuale, inclusiv viitorul literaturii, ca artă a cuvintelor şi a imaginaţiei.

Nu am stabilit deloc o limită clară între predestinare (înţeleasă ca anticipare voluntară a vieţii individuale de către Dumnezeu) şi liber-arbitrul uman, nu e ceva în care să fii definitiv, fie şi estetic. L-am lăsat pe cititor să se gândească el însuşi, l-am provocat.

– Ce reprezintă scrisul pentru dumneavoastră?

– Scrisul e un mod de viaţă, între altele, unul profund gratuit şi mai degrabă bogat în satisfacţii interioare. Sunt conştient că se poate trăi foarte firesc fără el, milioane de oameni trăiesc fără cărţi, fără scris, fără lectură, fără eşafodajul simbolic şi ideal al culturii, eu nu fac din scris o formă de legitimare singulară şi arogantă. Spun doar că se numără printre deprinderile mele structurale, printre nevoile mele fundamentale, ca şi printre ale altora din aceeaşi breaslă. Fiecare om are micile sale pasiuni libere, pe care vrea să le împărtăşească altora sau cu care să facă parte dintr-o comunitate bazată pe afinităţi. Totuşi, cred că lumea va avea nevoie mereu de poveşti bine spuse, bine scrise, credibile ori ba, deci, va avea nevoie de scriitori buni, oricât de puţin vor fi ei citiţi. Literatura are încă viitor, indiferent care-i va fi dinamica.