Mi-e frig. Mi-e frig în luna de noiembrie, în care frunzele cad şi ciorile zboară deasupra spitalelor unde câţiva medici fac disecţii pe cadavre, pe cadavre pe care şi tu vei pune mâna, dar ştii, şi alţii vor pune mâna pe tine la fel ca şi pe mine, care îmi arăt, ca la târg, măruntaiele, ochii de sticlă ai inimii, ficaţii crescuţi, rinichi pietrificaţi şi stropi de sânge.
cuvintele mi se răsfiră ca nişte aşchii. cuvintele mi se întind ca nişte sfori. luaţi bisturiul şi tăiaţi, fără nicio jenă tăiaţi-mi urechea sângerândă pe care mi-am pictat-o într-o oglindă de semne adineaori. tăiaţi-mi ochiul albastru din care mi-au curs toate cheagurile şi imaginile ce le-am văzut în secole de suspans şi lecturi eşuate.
luaţi şi atlasul: comparaţi muşchii-mi atrofiaţi de boală decupaţi-mi oasele de tendoane, biciuiţi-mă cu venele de sânge şi doar atât vă rog: păstraţi-mi puţin din creier, din visele ce vor fi sărit atunci când cu cuţitul veţi face analiza encefalică: păstraţi-mi în borcan la fel ca o cenuşă, poate, poate va sări un vis din ceas de schelet eşuat. faceţi ce vreţi din trupul meu, poemul, nu vă spun decât să luaţi şi să-l mâncaţi, dacă vă e poftă, dacă doriţi şi sunteţi sadici, luaţi şi un pahar de vin, citiţi poemul disecaţi formele, dar atât vă rog, nu uitaţi să priviţi culorile splendide şi ale ficaţilor, ale inimii, ale sentimentelor încă latente ce nu vor fi fost în veci spuse.
a, desigur, puneţi-mi cenuşa alături, ca să ştiu, seara de noiembrie, când mai trec în alte vieţi pe alte străzi, să mă pun pe trotuar, să aştept timpuri demult apuse vremuri în care aveam vene cu sânge, muşchi cu vlagă şi oboseală, urechi cu căşti şi picioare cu blugi, nu eram doar un borcan cu cenuşă, şi-un strop de vis.
de ce fugim din tablou?
istovit stors de gânduri ce se scurgeau altă dată din feţe iese din tablou personajul pe care mai ieri îl desenai cu condeiul, i-ai retuşat fiecare formă ai discutat cu el i-ai ascuns viscerele în spatele unor muşchi iar aceştia dosiţi bine de o anonimă piele nu ai uitat să-l îmbraci pentru că în lumea ta e frig (au anunţat la meteo -20 de grade)
îşi are chipul şters tiptil păşeşte în lume. se ţine de ramă încet-încet, îşi toarnă o cafea din sala de expoziţie, ascultă balivernele ce zboară prin toată sala îmbată întregul auditoriu. râde sceptic şi de consultantul artistic pictorul îi pare ... o glumă, noi, mutanţi ce fugim dimineaţa după nebunia de a ne imprima mişcare să dorim să ne visăm măcar visele să nu mai fugim după trei firme
bătrânul istovit se clatină clipa-i va veni se va duce în tabloul ce cuprinde toate personajele din toate tablourile ce cuprind şi sting culori forme şi şevalete, tablou nepictat ce acum se pictează şi niciodată nu va fi terminat. se va duce speriat de mutanţi ce fug speriaţi după trei firme.
sute de milioane de furnici au venit
sute de milioane de furnici au venit au topit cadavrul acela s-au bătut cu viermii eterni rumegători de carne macră nu au mai lăsat nimic au ronţăit cu cleştii lor microscopici oasele, s-au bătut pentru capilarele de sânge.
nici sufletul nu a scăpat de fălcile celor care mişună în pământ la fel cum îi mişunau gândurile când era în viaţă. evanescent, totul s-a topit ca într-o vană, culorile îşi distorsionau nuanţele o pată de benzină mâncată şi ea până la exasperare de furnici ce deveneau sistem binar de semne înşiruite pe un abac stricat.
