– Două romane – Balada şi Diez (Editura Creator) – diferite ca tematică şi stil, publicate într-un an al izolării. Te întreb, dragă Adrian Lesenciuc, cât a durat documentarea pentru fiecare şi de ce le-ai dat drumul în lume în acelaşi timp?

– Drumul spre lumina lecturii e lung. Cărţile mele îl parcurg greu. Durează ani pentru fiecare proiect important în parte. Eu prefer să deschid multiple şantiere în paralel şi să aloc fiecăruia dintre proiecte un anume timp, să lucrez într-un anumit ritm, în funcţie de intimitatea pe care mi-o creez cu ideea. Sunt subiecte care cedează greu avansurilor mele, care se închid, care devin distante o vreme. Alte subiecte mă conduc pe căi ocolite. Niciodată nu mi-a plăcut lucrul pe subiecte facile, care să se deschidă complet. Subiectele care mă locuiesc ca dorinţă sunt cele la care nu renunţ nicidecum. Sunt un om meticulos şi mă aşez temeinic în studiu. În anul 2020, al molimei, întâmplarea fericită a făcut ca două subiecte care au avut parcursuri diferite, care nu s-au întâlnit niciodată, să apară sub forma a două romane, în acelaşi timp şi la aceeaşi editură. Anul izolării a fost, în general, unul al proiectelor de sertar, nu al ieşirii în lume a cărţilor. Marile edituri au resimţit din plin criza şi au fost circumspecte în raport cu ieşirea pe piaţă. Curajul a aparţinut editurii Creator din Braşov, care a ales să mizeze pe cele două titluri pe care i le-am propus (vorbim, totuşi, despre o editură care face parte dintr-un grup de firme, Libris, care include şi cel mai important jucător pe piaţa de carte online din România: libris.ro; în portofoliul editurii, care anterior se numea Libris Editorial, se găsesc lucrări importante ale elitei intelectuale româneşti). Dacă în cazul romanului Balada discuţiile preliminare cu editura începuseră a se purta cu mai bine de un an în urmă, în cazul Diez lucrurile stau altfel. Diez este un roman refuzat (cum, de altfel, a fost şi romanul Limbile vântului, ajuns să fie nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din România în 2019). Este un roman care a parcurs un drum poticnit şi care s-a rescris în bună măsură.

Documentarea pentru Balada a durat cel puţin cinci ani, iar scrierea romanului a fost dintr-o suflare, într-o singură lună, din 15 martie 2020 până în Săptămâna Mare, când i-am făcut prima corectură. Şantierul Diez a fost deschis în 2016 şi menţinut aşa până în 2019, când mi-am închipuit că am terminat. În urma sugestiilor primului lector al cărţii, prozatoarea Simona Antonescu, am refocalizat povestea şi am rescris în bună parte textul. L-am încheiat în ianuarie 2020. Balada a ajuns la Editura Creator în aprilie şi a apărut în octombrie. Diez a primit refuzul şi a fost preluat ulterior de Editura Creator, în mai, pentru a apărea tot în octombrie. Chiar dacă au avut, aşadar, o naştere comună, cele două romane sunt gemeni heterozigoţi.

– Să le luăm pe rând – Balada – un roman istoric, despre Ciprian Porumbescu şi tatăl său, Iraclie, despre Bucovina. De această carte eşti legat afectiv, aşa cum menţionezi şi la început, printr-o legătură de familie. Cât de mult a contat acest aspect?

– În urmă cu nouă ani, într-o vreme în care eram adâncit în lectura romanului Toate numele al lui Jose Saramago, o întâmplare stranie din satul meu, Breaza din Obcini, m-a oprit în loc. În casa familiei Nichiforean – casa strămoşilor mei după mamă – a fost găsită în pod, păstrată printre alte lucruri, grinda-meşter a vechii case, dărâmate prin anii ’70. Grinda, care a atras atenţia cercetătorului Ion Drăguşanul, conţinea o inscripţie în limba slavonă: „Această casă a fost construită de harnicii gospodari Ioan şi Maria Golembiovschi, soţia lui, în anul 1841 luna august”. Or, Ioan Golembiovschi nu este nimeni altul decât unchiul lui Iraclie Golmbiovschi (Porumbescu), adică fratele lui Atanasie (Tănăsucă) Golembiovschi, vornicul Suceviţei. Mai mult, casa care era legată de grinda-meşter sau „inima casei”, cum i se spune în Obcini, este descrisă într-una dintre povestirile lui Iraclie Porumbescu din Amintiri, Încă însurat nu fusesem, în care este redată o întâmplare din Breaza, din septembrie 1843: „Vezi, acolo – zise tatăl meu către mine –, vezi, acolo, peste apă, casa cea albă, cu şură lungă, acolo şede unchiul tău, Ioan. Uită-te, apoi, acolo-n stânga, casa cea cu cerdac, cu ogradă largă şi cu multe heiuri împrejurul ei, acolo şede vornicul Mihalachi. Ba de dor, ba de sfială, eu începui a tresări la cuvintele aceste, ale tatălui meu, şi căutai lung, nu la casa unchiului Ioan, ci la cea mare, cu cerdac şi cu multe heiuri împrejurul ei…”. Grinda-meşter a casei a fost achiziţionată de preşedintele Consiliului Judeţean Suceava şi donată Muzeului „Ciprian Porumbescu” din Stupca. În chiar prima sală a muzeului, sub chiar Cântecul Tricolorului scris pe întreg peretele din faţă, se găseşte expusă grinda din casa strămoşilor mei după mamă, Golembiovschi-Nichiforean. În momentul în care am făcut legătura dintre această întâmplare şi relatarea scriitorului Dumitru Florea-Rarişte despre faptul că Mihai Eminescu obişnuia să vină în Breaza la odihnă şi stătea – pentru a folosi expresia lui – „la părinţii lui Toader Nichiforean”, am înţeles că cei ce se întâlniseră pentru prima dată în vara anului 1871 la Serbarea de la Putna, Mihai Eminescu, Iraclie şi Ciprian Porumbescu, au continuat să colaboreze şi să ducă împreună duhul acela bun care sălăşluieşte în „Ierusalimul neamului românesc”, până în chiar satul şi în chiar casa din care, cumva, mă trag. Am început să mă documentez. Cea mai fericită întâmplare a fost aceea de a o cunoaşte pe Nina Cionca, urmaşă a Porumbeştilor care vine din neamul lui Iraclie şi al Emiliei, fiică a pianistei Aurelia Cionca (cea care a primit sprijinul Reginei Elisabeta pentru studiu şi care l-a avut, printre elevi, pe ilustrul Dinu Lipatti) şi nepoată a Mărioarei Porumbescu-Raţiu, sora cea mică a lui Ciprian. Am scos, sprijinit de Nina Cionca, un număr special al revistei murale Aisberg (publicată într-un singur exemplar, pe pagini-afiş expuse pe clădirile istorice importante din Braşov, propunând o lectură itinerantă) dedicat lui Ciprian Porumbescu şi am scris, în urma a trei ani de studiu, un mic articol intitulat „Rădăcini” şi publicat în revista Hyperion, al cărui redactor-şef este Gellu Dorian, unul dintre autorii cărţii Paşii Poetului (articolul avea mai puţin de trei sferturi de pagină, împărţite pe două pagini, şi vorbea mai degrabă despre şederea lui Eminescu în casa strămoşilor mei din Breaza decât despre Porumbeşti). Am crezut că atunci, în 2014, povestea căutărilor mele – similară celei din Toate numele – s-a încheiat. Dar am reluat mai abitir cercetarea în 2018. Între timp, Nina Cionca a păşit în eternitate, la o vârstă neînchipuită pentru Porumbeşti: 93 de ani. Eu am rămas să caut singur, fără să mă gândesc că aş putea scrie un roman mărturie.

– Cum ţi-a venit ideea scrierii acestui roman? Şi, mai ales, când?

– Ideea scrierii romanului nu mi-a venit mie. Nu credeam că sunt în stare. Într-un fel, nici nu cred că l-am scris. În plină documentare despre Porumbeşti – despre care nu am mai scris nimic între timp – la o a doua invitaţie primită pentru a participa la Târgul de Carte de la Beijing, directorul Institutului Cultural din capitala chineză mi-a povestit despre ecourile vizitei actorului român Vlad Rădescu. În acea perioadă a anilor ’70 când se lansase filmul Ciprian Porumbescu, cinematografia românească reprezenta fereastra firească spre Europa pentru chinezii care începuseră să viseze alte orizonturi. Dramatica poveste de iubire dintre Ciprian şi Berta, excelentul rol făcut de Vlad Rădescu în filmul lui Gheorghe Vitanidis din 1973, dar, mai ales, muzica aceea care te cuprinde – muzica neamului, fie redată pe arcuşul viorii, fie prin vocea inegalabilei Sofia Vicoveanca, prezentă în film – au făcut ca numele compozitorului român să fie foarte cunoscut. Vlad Rădescu s-a bucurat de simpatia chinezilor şi a încercat ulterior, într-un interviu la Radio China Internaţional, să explice priza la publicul chinez: „Am început să capăt cu timpul, în ani, diverse răspunsuri pentru confirmările succesului filmului. Una dintre explicaţii, dincolo de calităţile reale ale filmului, a fost aceea că lucrurile […] producţia de film în China nu era atât de diversificată, importurile de filme din China erau mici din cauza Revoluţiei Culturale. […]. Filmul împărtăşeşte nişte adevăruri româneşti care nu se vor schimba cât omenirea mai există”. Pe acest fond, al dialogului cu Constantin Lupeanu, i-am dezvăluit că mă trag din familia Porumbeştilor din Breaza şi că am cercetat în amănunt istoria lor. Ideea scrierii romanului a aparţinut, aşadar, sinologului Constantin Lupeanu, iar cartea este însoţită de postfaţa lui Vlad Rădescu. E adevărat că am visat că Balada va fi citită cândva în limba chineză.

– Care a fost provocarea supremă în timpul lucrului? Ai rescris? Care a fost ritmul de lucru?

– Odată întors de la Beijing, în august 2019, aşadar, m-am apucat să scriu. Am scris un prim capitol, dar am simţit că nu se leagă nimic. Am încercat de mai multe să reiau. M-am îmbătat cu ideea că pot scrie romanul. Am deschis dialogul cu Virgil Oniţă, managerul grupului de firme Libris, în vederea încheierii unui contract pentru publicarea cărţii. Propunerea mea a fost imediat îmbrăţişată. Virgil Oniţă a cumpărat de la Electrecord drepturile de autor pentru Balada lui Ciprian Porumbescu, în interpretarea lui Ştefan Ruha (vioară) şi a Orchestrei Simfonice a Filarmonicii din Cluj-Napoca (dirijor Emil Simion), în intenţia de a o oferi gratuit cititorilor romanului. (Pe coperta 4 a romanului meu se regăseşte codul QR prin intermediul căruia se poate accesa gratuit Balada.) Eu am continuat să spun că voi scrie romanul, fără să am convingerea că pot să o fac. Odată cu instaurarea stării de urgenţă, în 15 martie, m-am apucat de scris. Am recitit şi rescris primul capitol. Apoi, celelalte pagini – care în formatul propus de editură sunt în numărul de 344 în total – s-au aşezat de la sine în aproximativ o lună. Nu mi s-a mai întâmplat vreodată un asemenea lucru, ca după ani de documentare, de notiţe, de „investigaţii” în cele mai diverse locuri, să las textul să se scrie singur într-un timp atât de scurt. Provocarea cea mai mare a fost aceea a imposibilităţii de a mă apropia de roman din august 2019 până în martie 2020. Mi-a fost mult timp respinsă intrarea în poveste. Odată intrat, am fost ca în peştera lui Ali – fără putinţa de a atinge ceva din ceea ce se releva a fi parcursul poveştii, dar capabil să redau bogăţia dinlăuntrul personajelor.

– Cum arată documentarea pentru un astfel de roman?

– Două sunt părţile importante ale documentării: cercetarea din teren şi dialogul cu martorii sau mărturisitorii. Eu am copilărit în Breaza fără să ştiu că pe pârâul Făgeţel, în drumul care urcă spre Tâmpa (există una şi în Breaza, nu numai la Braşov) şi Mănăila, în casa strămoşilor mei după mamă, se ascunde această comoară a neamului. A fost mai greu să merg pe firul poveştii în familie. Mama mea, Viorica, e plecată la cele veşnice din 2006. Mama ei, Raveca Nichiforean, a plecat de tânără printre îngeri, pe când mama avea doar trei anişori. Soţul Ravecăi, Toader Lazăr, maramureşean aşezat la izvoarele Moldovei, în Suliţa, s-a văzut nevoit să aibă grijă de cei şase copii, dintre care cea mică, Elvira, avea un an şi jumătate. Cum cei mari erau desprinşi sau urma să se desprindă de casă, provocarea bunicului meu era cea legată de Viorica şi Elvira. Bunicul, Toader Lazăr, a păstrat-o pe Elvira şi a dat-o pe mama spre înfiere. Mama a crescut de la trei ani la Pojorâta, oarecum departe de familie. Întâmplarea a făcut ca ea să se întoarcă la 21 de ani în Breaza, măritată cu Vasile Lesenciuc, tata, şi să îşi ducă viaţa până la sfârşit în chiar satul din care îi proveneau rădăcinile. Am aflat mult prea puţine lucruri despre Nichiforeni din familie. Ştiam că tatăl Ravecăi, Toader Nichiforean, era învăţătorul satului, un om respectat şi iubit. Am căutat în documentele şi relatările privitoare la acest sat. Fondat în 1818, el a avut şi o condică parohială ţinută cu sârguinţă de părintele Alexa Cormaniţchi – în Imperiu era un fapt normal –, dar care începea de la 1843, anul vizitei lui Iraclie la Breaza. Despre fata cea mare a lui Ioan şi Maria Golembiovschi, Maria, nu ştim când s-a născut. Poveştile satului vorbesc despre un Nichiforean – unii spun că ar fi venit din Ilve – cu care Maria l-a avut pe Toader. Cei doi n-au fost căsătoriţi, iar Maria a rămas în casa părintească, pe când celelalte două surori, mai mici, s-au căsătorit în sat. Străbunicul meu, Toader Nichiforean, născut în 1874, l-a privit probabil pe Eminescu în ochi. Am vorbit mult cu mătuşa mea, Maria, sora mamei, şi cu verişoara mai îndepărtată Felicia Nichiforean, dar nu am aflat prea multe. Am adunat, în schimb, un album de fotografii vechi, inclusiv fotografii cu casa lui Ioan Golembiovschi. Pe de altă parte, am citit mult – plecând de la cele două monografii ale satului, datorate lui Ion Drăguşanul şi Ioan Cosmeci – şi am completat informaţiile lipsă din puzzle în special după discuţiile cu Nina Cionca. Povestea a început să capete contur şi fluiditate în interior. Astfel s-a născut Balada.

– Care a fost pasajul din roman care ţi-a făcut cea mai mare plăcere să îl scrii?

– Cu certitudine, Epilogul, rostit de îngerul păzitor al locului – dacă o fi existând aşa ceva – căruia îi spunem simplu, Balada. Epilogul înghesuie în câteva pagini povestea unui neam de la descălecatul lui Dragoş Vodă – despre care nu ştiu ce să spun ca „descălecat”, câtă vreme lingvişti precum G. Ivănescu şi A. Turculeţ vorbesc despre unicitatea graiului câmpulungeano-maramureşean până cel puţin în secolul al XV-lea –, trecând prin episodul luminos Ştefan cel Mare, căruia Obcinile i s-au închinat graţie viziunii integratoare şi „pământene”, tradiţionale, viziunii creştine asupra cârmuirii (altfel, spune Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae, aşa-numita „republică” a Câmpulungului, după cum o vede savantul, preferând să-şi menţină independenţa în raport cu orice curte); apoi, după alipirea la Imperiul Habsburgic, prin episoadele răzvrătirii, avându-l în prim-plan pe Ioan Darie Pomohaci, haiducul din Marginea din a cărui familie se trăgea mama lui Iraclie, pentru a contura aura de mare spirit viu al Bucovinei părintelui Iraclie Porumbescu, cel ce s-a risipit pe sine precum Iov pentru binele celorlalţi şi al neamului său, respectiv pe cea a fiului său, Ciprian, de asemenea risipit pentru a căuta catedralele neamului în sufletele românilor, în cântec. Această poveste împleteşte elita ţării, adunată de pretutindeni în curtea Hurmuzăcheştilor în magnificul an 1848, anunţând ieşirea la lumina unei alte ere şi împlinirea prin autodeterminare. Dar tot poveste răspândeşte cântecul pe ţărmurile Mediteranei sau pe străzile înguste ale Chişinăului, Vienei şi Braşovului, oraşe-eroi în poveste. M-am apucat de scris cartea cu gândul la bucuria pe care mi-o va face scrierea Epilogului, pe care-l aveam în minte proaspăt şi complet de la primul rând scris în acest roman.

– Să trecem şi la Diez – un roman diferit, scris într-un alt ritm şi alt stil. De ce acest titlu? De ce complicitatea cu cititorul încă de la prima pagină? Sezisez şi o revoltă, o ordine diferită, o (re)aşezare, o (re)organizare în structura şi subiectul romanului. De la ce a plecat acest roman, care a fost ideea declanşatoare?

– Diez are altă poveste. Totalmente diferită. Ideea mi-a încolţit în decembrie 2016, după alegerile parlamentare, când am remarcat în societate o ruptură aproape ireconciliabilă între generaţii. Se creaseră două echo chambers – întâmplător simultan cu cele conturate peste Ocean, odată cu alegerea lui Donald Trump – în care două discursuri paralele au început să alimenteze adevărurile contextuale, subiective, puternic ideologizate ale tinerilor şi pe cele modificate anterior de sechelele ideologiilor şi naraţiunilor din anii comunismului care ţineau captive persoanele în vârstă. După o scurtă perioadă de timp (postmodern) fără ideologii puternice, eventual pornind dinspre centru şi limitând marginea, într-o ţară în care (încă) nu avem nici un partid extremist în Parlament, spre deosebire de întreaga Europă, în care discursul iliberal se caţără pe eşafoadele totalitarismelor din secolul trecut, anul 2016 m-a aruncat într-o altă realitate. În această realitate am întâlnit, pe de o parte, o lume puternic divizată în urma topirii reperelor, valorilor, a amestecului nestructurat al acestora într-o pastă diformă căreia îi spunem Reţea, şi în care nu se poate, practic, naviga, iar pe de alta, am întâlnit un puternic reviriment al stângii, al marxismului reinstaurat sub masca dreptei. Am sesizat că în lupta dintre cele două ideologii – a celor în vârstă, care continuă să aştepte ca statul să se manifeste plenar, totalitar, dar indulgent cu cei binevoitori lui, şi a celor tineri, care subminează statul în chiar fundamentele lui: cultură, educaţie, religie – există o unitate de viziune, chiar dacă sintagma „duşman de clasă” a început să fie înlocuită cu cea de „duşman de generaţie”. Ambele viziuni sunt stângiste – în fond, religia e opiumul popoarelor de multă vreme; niciun influencer actual nu a inventat această formulă –, dar în lupta pentru zona de depresiune de pe stânga eşichierului politic cei tineri au ales calea camuflării în structuri, oameni şi acţiuni de dreapta. Într-o asemenea luptă pentru supremaţia stângii este dificilă menţinerea în afara influenţei.

Mi-am imaginat în 2016 că voi scrie – de fapt, m-am şi apucat de lucru – un roman în care toate personajele să fie anti-eroi. Aşa l-am şi construit. În 2019, când i l-am dat Simonei Antonescu să-l citească, ea mi-a spus că nu poţi distinge negrul pe fond negru şi că e nevoie de o fantă de lumină. Avea dreptate. La nuit tous les chats sont gris. Personajele, şi aşa fără identitate (redate doar prin funcţiile pe care le deţin), încep să se amestece, iar lectura devine greoaie. Fanta de lumină trebuia să vină de undeva, din afara romanului. Astfel am ajuns la concluzia că în roman poate ajunge să lumineze doar cititorul – care nu este dinăuntrul lui, dar care poate oricând aluneca acolo – şi am propus pactul de la prima pagină. Acest fapt, însemnând o lectură la distanţă de măcar un semiton, m-a condus spre numele Diez. Dar la acest nume m-a condus, înainte, „întărirea” elementelor cu valoare ideologică din discursul în reţea, adică „hashtag-ul” care e reprezentat prin acelaşi semn, diez.

– Cât din realitatea trăită de tine se află în pagini şi unde începe de fapt distopia? Care este limita sau care ar trebui să fie?

– Scriitorul este un creator care lucrează cu fragmente de realitate cotidiană transpuse într-un cadru în care să primeze lumina interpretării universale. Aşa mi-l imaginez eu, crezând că scriitor este doar cel care aduce în plan ficţional realitatea cu pretenţia de universalitate. De aceea nu cred în coborârea actuală în biografismul fără noimă, fără alt scop decât acela de a mulţumi pleiada de congeneri cu faptul că au devenit personaje într-o operă amestecată, situată între genuri, într-o operă transgender. Rămas fascinat de puterea poveştii care recreează, mi-am propus să construiesc şi prin Diez o lume ficţională care se alimentează din fapte şi ipostaze ale personajelor din realitate, într-un amestec structurat (după legile pe care le impune autorul) coerent şi purtător al unui mesaj de dincolo de cele strict aparţinând realităţii. Într-un metadiscurs al amestecului de fapte şi faţete ale personajelor, niciuna dintre fapte şi niciunul dintre personaje nu se regăseşte în pagini. Totodată, faptele şi ipostazele cotidianului sunt din plin acolo. În plin absurd al luptei pentru supremaţia ideilor, pe fondul altor lupte fundamentate ideologic pe naraţiuni demolatoare – a se vedea, de exemplu, cele întâmplate în Uniunea Scriitorilor din România, unde un grup minor, cu pretenţia de a ajunge la putere, a declanşat o serie de procese absurde în instanţă, sfârşind prin a se contesta inclusiv pe sine – am împrumutat din realitatea imediată fragmente cu care am încercat să construiesc mozaicul. Faptele şi faţetele personajelor sunt realitatea, mozaicul construit de mine e distopia. Ele sunt congruente aproape în totalitate. Doar amestecul realizat de mine e cel care spune că vorbim despre distopie. Istoria care nu se uită (pe care n-avem voie să o uităm, mai precis) ne arată că în ipostaze similare alunecarea a fost mai gravă. Să privim cu nu mai mult de 70-80 de ani în urmă. Dorinţa de putere care deformează realitatea este totodată cea care permite revendicarea unui adevăr subiectiv (sau a unei minciuni repetate, devenite astfel adevăr în chiar mintea celui care o rosteşte) ca fiind universal. Ideologiile, adică transformarea ideilor în leviere sociale, cum frumos spunea sociologul Daniel Bell, sunt cele care cântăresc între adevăruri subiective, obturând parcursul unora şi amplificând altele.

Nu ştiu ce aş putea spune despre cotele în care Diez se împarte între realitate şi distopie. Unii cititori au găsit în roman o possibilia, care n-a fost să fie până acum din cauza diverselor bătăi de aripi ale fluturelui din Hong Kong, pe cale să producă uraganul. Diferenţa e minoră. Aş interpreta-o prin prisma teoriei bifurcaţiei din matematică, cea care spune că schimbările majore de comportament (ceea ce e în paginile romanului Diez) se produc în urma unor modificări minore (în raport cu realitatea trăită). Realitatea „alunecată” într-un asemenea plan i-a permis lui N.N. Taleb să o numească lebădă neagră, adică fenomen rar, cu caracter izolat, aşadar, dar cu impact deosebit. Diez este despre această impredictibilitate a alunecării dincolo, transpunând o realitate recognoscibilă, fragmentată, într-o lume ficţională aparent diferită. Citiţi şi vă minunaţi!

– Ai ştiut de la început sfârşitul romanului sau s-a scris pe parcurs?

– Da, am planul fiecărui roman în minte de la primul său rând încolţit. Şi în acest caz, al romanului Diez, am „plănuit” totul de la bun început. Întâmplarea a făcut ca vârsta de 65 de ani – vârsta critică din roman – să devină referinţa, în realitatea pandemică, în ceea ce priveşte programul special de limitare a libertăţilor în perioada stării de urgenţă. Întâmplarea a făcut ca soluţia radicală din Diez, aceea a trierii în funcţie de boală, să fie soluţia trierii în politicile unor state în raport cu pandemia (Elveţia, de exemplu). Chiar dacă aş fi putut scrie un studiu ştiinţific despre pericolul formelor diferite în care se manifestă opacitatea istoriei – acesta este un subiect pe marginea căruia sigur putem dezbate mult, dragă Simona Preda! , nicio lucrare de acest fel nu ar fi putut crea un mai mare impact şi nu ar fi putut produce nivelul necesar de awareness ca povestea. Taleb însuşi – chiar dacă Lebăda neagră a devenit un bestseller – spunea: „Metaforele şi poveştile sunt – vai! – mult mai puternice decât ideile. (…) Ideile vin şi pleacă – poveştile rămân”. Eu am vrut să spun prin Diez o poveste care rămâne şi care poate schimba lumea în bine, care poate avertiza, care poate limita efectele alunecării. Scriitorul este dator să lupte, prin opera sa, pentru valorile umanităţii.

În acel an, 2016, când schimbări profunde şi reaşezări s-au produs şi în Statele Unite ale Americii, şi în România, cea mai căutată carte a fost distopia lui Orwell, 1984. Am simţit nevoia să aduc din realitatea Reţelei o poveste distopică, una care necesită lectura de la distanţa de un semiton.

– În momentul în care cititorul a terminat Diez ai vrea ca el să rămână cu sentimentul că...

– … în ciuda faptului că timpul (vectorial vorbind) este unidirecţional şi ireversibil, 1984 încă n-a venit.