Dacă de la Rampa di Sangallo, care duce spre înălțimea de pe Gianicolo, o iei în dreapta urcușului, pe lunga Via dei Fornaci, ajungi să admiri Colegiul Pio Romeno, sediul Societății Academice Române de odinioară, dinspre latura estică, unde se află stazione San Pietro, gara pentru localitățile mai apropiate, și biserica rusească, aflată în construcție. E o altă deschidere de peisaj, în partea opusă Urbei, spre grădinile extrateritoriale Statului Vatican, dar aflate, cred, în aria sa de administrare...De aici, suind pe Via delle Fornaci, ieși, destul de departe, dincolo de statuia lui Garibaldi, de aleile cu busturile garibaldinilor (luptând cu trupele franceze, care apărau Vaticanul) de « casa » refăcută a lui Michelangelo, la San Pancrazio, apoi la « Vascello », sediul statului major al Generalului insurgent, iar la cealaltă extremitate a străzii ești aproape de Sant’ Ufizio. Adica de Palatul spre care Benedict al XVI-lea, înainte de a fi fost ales Papă, se grăbea, spre biblioteca sa, dimineața, venind dinspre Porta Santa Marta, cum îmi relata eseistul și prozatorul Petru Rațiu, fericit locuitor al acestei zone. Pașii, privirile li se întâlneau aproape de Fântâna din spatele Obeliscului din Piața San Pietro, la jumătatea drumului, cum ar veni. Se priveau, o clipă, doi oameni matinali.
În timp ce suim, eu mai lent, el, eseistul, în fața mea, agil, deși e mai în vârstă, printre florile albe ale lui februarie primăvăratec deja, aici, descopăr Colegiul Pio Romeno, la stânga mea, după un teren de sport, iar la dreapta, vila care-mi plăcea atât de mult, pentru inscripția cu litere mari, «Rândunicile ne înveselesc tot acoperișul, copiii casa.... ». Dar acum pot citi, uimit, din acest unghi, restul inscripției de sub acoperiș, «Venite, rondini... ». Așadar, «Veniți, râdunici ». Cine ar mai avea azi candoarea un pic naivă a acestor comanditari de case printre grădini ? Casele noastre sunt adesea nesănătoase, artificiale locuri de unde natura e izgonită, o loggie la bloc, o terasă, ce desfătare a săracilor care suntem. Când am descoperit vila, de la Capri, nu a lui Tiberiu, împăratul, a imprevizibilului Curzio Malaparte ( jos marea, o alee, care duce spre terasa casei, casă simplă, ai zice, elementară, de un rafinament latin greu de priceput pentru ariviști, cu ferestre imense de unde vezi spectacolul cerului, al apei, al norilor, al nisipului, elementele primordiale) am găsit de fapt casa arhetipală a civilizației mediteraneene.
De pe terasa colegiului, larg cât să întoarcă două mașini, privirea se duce spre cupola magnifică de la San Pietro, luminat discret, sau, în partea opusă, spre cupolele, ce par așa de familiare, ale Urbei. Departe, baptisteriul de la Santa Maria Maggiore, de lângă Gara Termini, aproape de « Centrul Ezio Aletti » al artiștilor lui Marko, ale căror mozaicuri împodobesc o capelă vaticană «Redemptoris Mater», capelă numită, de o revistă franceză, «Noua Sixtină». E poate prea mult, dar spune ceva.
Dar alte cupole de biserici le recunoști ușor, mai apropiate, solida San Giovanni dei Fiorentini, imediat de cealaltă parte a Tibrului, apoi Chiesa Nuova, Sant’ Andrea della Valle, sau departe, Palatul Quirinale, fastul dinăuntru cine l-a văzut o dată nu-l poate uita.
E lumină pe Campidoglio, distingi Aracoeli, Altarul Patriei... s-o fi plimbat pe terasa aceasta Monseniorul Octavian Bârlea, președintele Societății Academice Române cu Mircea Popescu, secretarul ei, punând la cale revista sau pregătind lista de invitați ai Congresului Academiei ? Poate. Cine ar putea să-mi spună nu e prea vorbăreț, nu-l pot face să-și aducă aminte de ei, sau de mine măcar, cel din 1976. Timpul șterge tot. Sau doar neesențialul, cu o fermitate supraumană...
Dar amintirea celor duși e vie pe coridoarele care duc spre biserica din acest Colegiu românesc, înglobată în clădirea amplă de pe Gianicolo, o vezi, la doi pași înainte de Far, venind dinspre Rampa lui Sangallo...
Versurile melancolice ale lui Hadrian
le-am citit cândva la Castelul Sant ‘Angelo, suind o altă rampă, elicoidală, din interiorul fortăreței, care purta anterior numele acestui împărat artist, « animula blandula, vagula... ». A supraviețuit omului un fragment dintr-un gând al lui, villa sa, Hadriana, gustul lui clasic-grecizant, de acolo (villa este ușor de găsit, pentru oricine vrea, e pe șoseaua Tiburtinei, cum mergi spre Tivoli), poate cartea Margaretei Yorcenar. Iar insula Capri, Tiberiu, Caligula, povestea poetului Cornelius Gallus, primii creștini, lumea Romei antice învie în paginile lui Roberto Pazzi, tradus admirabil de italienistul Mihai Banciu. Restul e uitare, războaiele, victoriile, luptele. Adică eliberare de timp, din timp.
Sau miraculoasa victorie asupra timpului, prin scris, prin darul Cerului : Profesoara Rosa del Conte, faimoasa autoare a volumului « Despre Eminescu sau despre Absolut », carte tradusă de regretatul Marian Papahagi, va împlini, pe 12 aprilie, 100 de ani. L-a propus pe Blaga, ea cu Angelo Monteverdi, doi profesori universitari, cum cere regula, pentru premiul Nobel. Nu a fost norocul lui, al celui din Lancrăm, a fost al altcuiva.Timpul, gloria, moartea.Viața iar, Învierea. La fostul sediu al Societății Academice Române aud, deși nu sunt acolo, corul teologilor tineri cum urcă în tării bucuria morții învinse.