Am mai spus-o în numărul trecut, cel mai apropiat reper intelectual pentru Nicolae Manolescu mi se pare Gaëtan Picon, cu panoramele sale, unde literatura e privită din înălţimea contemplaţiei totalizante. Am găsit multe idei directoare, convingeri solide, care se potrivesc ambilor critici, şi lui Picon cel din Umbra scriitorului, volumul din 1953, tradus la noi de editura Univers, în 1973. De pildă, spunea Picon: Opera este un eveniment, un act de nestăvilit, o realitate nouă, care ni se dezvăluie, făcându-se, şi nicidecum expresia controlată a unei realităţi exterioare (p. 8), consunând cu statutul de contra-realitate acordat artei de Nicolae Manolescu: ,,Admiţând că opera de artă e o contra-realitate în mijlocul realităţii, o realitate secundă, efortul creatorului merge de obicei nu către accentuarea asemănărilor ei cu realitatea primă, ci către surparea lor (Scrisoare din 1963 către Nicolae Scurtu, vezi Luceafărul de dimineaţă, noiembrie 2014). Pe Picon, criticul român nu doar că-l cunoaşte, dar îi apropie şi ,,ideologia de cea a lui Malraux, din Voix du Silence, vezi finalul scrisorii. Sau: Estetica este totodată afirmarea unei ordini (există ordine în haosul operelor) şi grija faţă de această ordine, întrucât creaţia îmbogăţind-o nu încetează de a o rectifica (Umbra , p. 69) este în consonanţă cu ordinea Istoriei literaturii române pe înţelesul celor care citesc a lui Nicolae Manolescu, unde el rectifică poziţiile altor critici, ori chiar pe ale sale, acum. Ordinea va fi văzută ca dinamică a formelor, unde prezentul modifică percepţia trecutului, aşa cum, de fapt, susţinea şi T.S. Eliot. Scrisoarea lui Nicolae Manolescu, referindu-se la Mutaţia valorilor estetice, afirma: ,,Evident că citesc altfel Hamlet, după Crimă şi pedeapsă Ceva se adaugă sau dispare din reacţia umanităţii la opereletrecutului,însă reacţia estetică, dacă operele o îndreptăţesc, nu moare niciodată. Peste ani ,,dacă literatura ca atare nu e un ansamblu haotic, ci unul relativ ordonat, faptul se explică tocmai prin existenţa acestor întrebări şi răspunsuri, a acestor provocări şi replici, pe care textele şi le adresează (Prefaţa la Istoria critică , 2008, p. 13). Ca să nu mai spunem de o altă afinitate, refuzul comun amândurora al criticii pozitiviste, lansoniene, al cercetării izvoarelor, sau de prudenţa manifestată în faţa tehnicismelor structuralismului din anii 60. ,,Emoţia estetică, socotită drept imediată, dar şi atemporală, opera având o fiinţă lăuntrică neschimbătoare, nu doar una schimbătoare după epoci, cum sună formula în scrisoarea (mai sus menţionată) tânărului critic român, trimisă lui Nicolae Scurtu, presupune o conştiinţă critică matură. Adică o bogată experienţă de lectură, un primat al spiritului, o potrivire cu metodele libere din lecturile unui Picon, lecturi, aş zice, formatoare şi catalizatoare nu numai ele, desigur pentru criticul român. Emoţia estetică a lui Nicolae Manolescu nu e niciodată emoţia primară, psihologizantă, ci este în căutarea fiinţei lăuntrice a operei literare. Nu altfel apare ea laPicon, experienţa estetică implică o cultură şi poziţii ale spiritului legate de această cultură (p. 57).
Cititorul şi receptarea critică, aşa cum apare ea la diverşi exegeţi în lecturile lor succesive, vor lua parte la procesul complex al judecăţilor critice, în cazul lui Nicolae Manolescu. Aici e unul dintre punctele sale consecvent teoretizate. Critica devine pentru Nicolae Manolescu un dialog cald cu operele, socotite vii, atrăgătoare, fascinante; nu este o lecţie de anatomie sau un omagiu muzeal, ci o relaţie intensă de iubire intelectuală. Stau de vorbă cu cărţile, nu cu omul din spatele lor, afirmă Nicolae Manolescu în postfaţa recentei sale cărţi, Istoria pe înţelesul celor care citesc. La Picon, acelaşi dialog cu cartea, care are atributele unei fiinţe, va fi baza lecturii participative. Există, cum cred, o afinitate de structură intelectual-literară între cei doi autori. Francezul, cu experienţa şi anvergura sa (epitetul e al lui Jean Starobinski), deschide un drum, o metodă nemetodică, unde contează căldura participativă la viaţa textelor, modalitate prin care criticul român îl urmează, descoperindu-se pe sine, sigur pe sine, pentru că simte că oferă literaturii pe cât primeşte.